Taifas levantin cu o Divă...

Oana Dugan

În seara de 5 noiembrie 2015 a fost prima repetiţie pe scena Muzicalului gălăţean pentru spectacolul cu La Traviata de Giuseppe Verdi, având-o în rolul Violettei Valery pe celebra soprana româncă Elena Moşuc. Cum generozitatea profesională a Divei este de-acum bine cunoscută publicului român, Elena Moşuc rivalizând în apariţiile sale pe scenele diverselor teatre de operă din ţară cu Maestrul Enescu, cel pe care gloria nu-l împiedica să-şi reverse talentul şi dăruirea cântându-le soldaţilor răniţi în război, am îndrăznit să pornim de la afirmaţia Domniei Sale, „io son l’umile ancella del Genio Creator”, savurând tihna unui taifas molcom în trei[1], aşa, ca la Gurile Dunării sau la Poarta Levantului...

Oana Dugan: Cu câţiva ani în urmă, afirmaţi într-un interviu: „trebuie să fim umili în faţa artei căci ea este cea care ne creează pe noi, ea ne face artişti. Io son l’umille ancella del Genio Creator.” În ideea faptului că suntem un transmiţător şi un releu, în special artistul, între Geniul Creator şi public, pe care trebuie să-l modificăm într-un fel sau altul, vedeţi deosebiri sau asemănări între actorul vechi, al teatrului antic, al tragediei greceşti şi cântăreţul de operă, mutatis mutandis?

Elena Moşuc: Chiar am văzut acum Troienele la Iaşi şi mă gândeam la asemănarea cu opera. Amândouă sunt foarte profunde, opera mult mai complexă, iar pentru mine este modul meu de exprimare. M-am gândit mereu că opera, mai ales prin muzicalitatea intrinsecă, este mult mai intensă. Iar pentru mine, acest mod de exprimare (mai ales după ce m-am hotărât să-mi dedic cariera muzicii), este unul prin care pot ajuta. Muzica este, de fapt, o terapie. Sunt clinici unde diverse boli includ terapiile prin muzică. Sunt însă persoane, fani, care mi-au spus că vibraţiile muzicii pe care o interpretez, vibraţiile vocii mele, inflexiunile sonore ale acesteia, le fac bine.

La Moşuc canta come io vorrei ’scoltare!

Oana Dugan

Seara de 7 noiembrie 2015 a marcat apogeul existenţial al Muzicalului gălăţean Nae Leonard! O Divă „în toată puterea cuvântului” a atins cu făptura-i toată (profesională şi fizică) scena teatrului din urbea de la Dunăre, botezând cu focul creaţiei scena instituţiei. Elena Moşuc, soprana româncă ce a uimit mapamondul cu ale sale calităţi excepţionale, „cea mai expresivă soprană din lume”, a acceptat invitaţia de a cânta în cadrul celui de al doisprezecelea Festival Leonard, rolul titular din Traviata de Verdi!

Dacă, de-a lungul timpului, scena Muzicalului gălăţean a „văzut” iar sala a „auzit” mari voci de operă, niciodată o Divă nu i-a trecut pragul, întrucât după o scenă a teatrului alla Scala, a unei Wiener Staatsoper sau Berlin Staatsoper, o „scândură” a unui umil muzical de provincie, dintr-o parte a ţării uitată de lume şi de Dumnezeu, pare o izgonire a zeului din raiul asigurat de Destin! Şi iată că acea umile ancella del Genio creator a determinat-o pe Elena Moşuc să îndrăznească o „catabază”, să demonstreze cu prisosinţă că nu este nici pe departe acel artist cu „moft de vedetă”, (cum de altfel, a făcut-o mereu!) şi subjugată de conştiinţa calităţii actului profesional dedicat artei şi nu instituţiei, să adune pe o scenă „insignifiantă” în topul marilor case ale Operei naţiunii, o echipă de excepţie, cu un binemeritat premiat pentru activitatea de o viaţă Gheorghe Stanciu la pupitrul dirijoral, cu un surprinzător de capabil şi încântător Florin Guzgă în rolul lui Alfredo şi un echilibrat Adrian Mărcan, atât în voce, joc scenic şi atitudine, reuniţi toţi sub vechea regie cuminte şi cu adevărat clasică a Eleonorei Constantinova de la TNOB Chişinău, într-o scenografie romantică şi puţin pretenţioasă a lui Grigore Gorduz.

Că publicul a reacţionat ca la gurile Dunării după 70 de ani de tembelizare comunistă, neaplaudând Diva la deschiderea cortinei, când buna cuviinţă şi educaţia cu adevărat muzicală şi aristocraţia culturii şi intelectului ar fi dat, în mod normal, tonul ridicării în slăvile actului artistic pentru Divă, nu e decât un alt duş rece al asumării acelei calităţi de „umil instrument al Geniului Creator” din partea Elenei Moşuc! S-a compensat însă gafa publicului cu un parizian bufet cu şampanie în pauze, ca în foaierele marilor teatre din capitalele lumii şi gestul mai mult decât cavaleresc al Directorului teatrului, Dr. Teodor Niţă, care în finalul spectacolului a îngenunchiat în faţa Divei, oferindu-i buchetul de flori. A fost un echivalent al acelor torţe şi purtări pe braţe, în slavă, a actorului de geniu din  şi înainte de perioada interbelică!
(Pentru continuare, click pe link-ul de mai jos)
http://alternativaonline.ca/Euterpe1512.html

Sfârşit de toamnă muzicală cu un avatar al lui Nae Leonard – marele tenor român Vasile Moldoveanu

Oana Dugan

Nu. Nu am luat-o încă de tot razna când afirm în titlu faptul că Vasile Moldoveanu este un avatar al lui Nae Leonard. Cu ocazia Galei Tinerelor voci de operă desfăşurate la Galaţi, pe 16 nov. 2014, urmare a cursurilor de master class susţinute de marele tenor român, scenografa teatrului gălăţean a încercat să-i realizeze Maestrului un portret în cărbune „la tinereţe”. Cum cel după modelul „viu” a ieşit în cele mai mici detalii, portretul unui „aer de altădată”, încercat pesemne după vreo fotografie „de tinereţă” a maestrului a revelat chipul… lui Nae Leonard! Acest fenomen l-a determinat pe directorul instituţiei gălăţene să afirme că fenomenul a fost cu adevărat neaşteptat şi... uimitor! Cum „tenor la tenor trage”, întâmplarea a avut loc taman în „Casa” lui Nae Leonard –  Teatrul Muzical gălăţean – ca un făcut sau nu, poziţionat nu în buricul târgului, cum ar şedea bine unui teatru – ci chiar pe buza Bădălanului  unde s-a născut Leonard…

Oana Dugan: Pentru români, vocea lui Vasile Moldoveanu înseamnă în primul rând Gastone conte de Letorières din înregistrarea de aur cu Virginia Zeani, Nicolae Herlea şi Ion Buzea, a Traviatei, producţie a Electrecordului. Cum aţi ajuns să fiţi distribuit în această înregistrare alături de generaţia de aur a operei româneşti?

Vasile Moldoveanu: Noi eram tineri studenţi, eram angajaţi deja la Opera Română. Abia îmi începusem cariera şi pentru noi aceasta era o ocazie din două puncte de vedere: unul pentru că erau nişte capete de afiş, precum Herlea, Zeani, era Buzea, care deja se afirmase în acea perioadă şi în al doilea rând era şi interesul pecuniar, pentru că totuşi puteam să supravieţuim… Mai cu o apariţie la o televiziune, mai cu o emisiune la radio.

O. D.: V-aţi fi dorit să cântaţi rolul lui Alfredo, în locul lui Ion Buzea?

V. M. : Nuuu! Absolut deloc. Eu nu am mai cântat Alfredo, chiar şi în cariera mea de 45 de ani pe scenă nu am mai cântat decât o dată, cred. Şi aceasta la început. La Garnier a fost. În primele apariţii pe care le-am avut, am făcut o Traviata sau două şi apoi am fost angajat pentru un repertoriu totalement différent.

O. D.: Vă întreb aceasta deoarece ascultătorul, cu un auz „dat puţin muzicii”, odată ce-l ascultă pe Ion Buzea, este încântat. Dar, de îndată ce aude vocea pătrunzătoare, briantă, generoasă, mult mai „sonoră” decât a lui Ion Buzea, a lui Gastone, adică a lui Vasile Moldoveanu pe acea înregistrare, devine profund mirat şi dintr-o dată se întreabă: „Dar oare de ce acest tânăr, la vremea respectivă, nu a fost el distribuit în Alfredo?” Opiniile multor melomani sunt că vocea lui Vasile Moldoveanu ar fi fost mult mai adecvată în înregistrarea de anvergură a Electrcordului şi pentru acest lucru v-am întrebat dacă v-aţi fi dorit să faceţi rolul. Au existat cumva alte impedimente, eventual de ordin politic?

V. M. : Nu, nu, de ordin politic, nu în acea epocă. Impedimentele politice au apărut toate după ce am plecat eu din ţară. La vremea respectivă Ion Buzea se afirmase deja internaţional. Eu, şi atunci, şi acum, îl apreciam foarte mult, Nelu fiindu-mi chiar prieten şi azi, având o voce splendidă şi făcând datorită acesteia o frumoasă carieră. Era o ocazie să cânte acest rol, era deja un tête d’affiche şi distribuirea lui era absolut firească şi trebuie să recunosc că nu mi-a trecut vreodată prin minte să fi râvnit la rolul lui Alfredo. Din contră. Am fost fericit că m-au acceptat pentru Gastone.

Între Don Pasquale da Corneto şi Don Pasquale da “Cornuto”…

Oana Dugan

Luna lui martie 2014 a dat la iveală, pe scena Muzicalului Gălăţean, o nouă premieră. De calitate! Don Pasquale, celebra opera buffa a lui Donizetti, a fost repusă în scenă, într-o regie, scenografie şi montare nouă, sub bagheta magică a italianului Paolo Bosisio – „Regista, Cattedra di Storia del Teatro nell’università, Direttore Artistico del Teatro Giacosa di Ivrea”, după cum îl prezintă cartea de vizită şi site-ul personal - şi subjuganta baghetă dirijorală a lui Mircea Holiartoc!

Într-o distribuţie de excepţie, adunând două soprane de „cursă lungă”, după cum s-a exprimat într-un mic interviu acordat, însuşi regizorul – Adelina Diaconu, cu o voce bună, amplă, timbrată, cu o coloratură facilă şi talentata, graţioasa, experimentata şi desăvârşita Cristina Simonescu, de la Opera din Iaşi, spectacolul, prezentat două seri la rând, dând celor două soprane posibilitatea de afirmare în rolul Norinei pe scena gălăţeană, l-a propus în rolul titular pe consacratul Mihnea Lamatic. I-au ţinut hangul dorinţelor de însurătoare la senectute Mihai Irimia – o voce desăvârşită de tenor belcantist, în rolul lui Ernesto şi mai puţin experimentatul şi, poate, şi muzicalul Gabriel Gheorghiţă, în rolul „factotum-ului” Malatesta.

Pentru publicul gălăţean, care de mai bine de douăzeci şi opt de ani nu a mai avut posibilitatea de a vedea într-o sală de teatru locală un spectacol cu Don Pasquale, premiera a fost mai mult decât o gură de aer proaspăt în repertoriul muzicalului Nae Leonard, chiar dacă soliştii n-au mai fost, precum în anii ’60 ai secolului trecut, când această operă comică debuta absolut la Dunărea de Jos, „autohtoni” sau angajaţi ai teatrului. Cu o punere în scenă cuminte, respectând, aşa cum însuşi declara regizorul, ideea clasică,