Motto: „(...) la monstruoasele sau minunatele picturi asupra credinţelor indiene din scrierile vedice, la emblemele criptice ale vechilor cărţi de alchimie, în ceremoniile practicate la acceptarea în toate societăţile secrete, sunt găsite indicaţii ale unei doctrine care sunt de fiecare dată bine ascunse.”
Eliphas Levi
Influenţele esoterice de sorginte non-creştină şi implicit masonică în opera lui Ion Creangă nu sunt chiar invizibile. Fie că sunt rezultatul unui „trend” al epocii, fie al afiliaţiei la Junimea ieşeană, fie decăderea din diaconie şi o naturală şi instinctuală defulare, acestea devin explicite în Povestea lui Harap Alb şi implicite în Capra cu trei iezi şi în cea a lui Ivan Turbincă.
Ivan este un personaj complex, exponent al unui popor „neiubit” de cel din care se trage Creangă, prin urmare, nu scapă unei stigmatizări dintre cele mai puternice, aceea de „beţivan”. Însă, în acelaşi timp, întreaga poveste îl prezintă pe Ivan ca pe un tip extrem de puternic din punct de vedere spiritual. Personajul aparţine unui popor care, în subconştientul colectiv românesc, rămâne emblematic pentru puterea credinţei sale în Dumnezeu, dar şi pentru capacitatea de a o transforma în lucrare. Se poate lesne specula că Ivan Turbincă este simbolul Marelui Maestru de grad superior masonic, ridicat din cel care nu are chemarea către spiritualitatea ieşită din intelectualism, nobleţe, avuţie...
Ivan este un om simplu, cu o moralitate controversată, este cel care intră în mistere pentru că „vrea” şi rămâne pentru că „poate”. Şi poate atât de bine, încât spiritul său reuşeşte mai mult decât poate un sfânt sau o entitate superioară din universul creştin în care-l plasează autorul. El e capabil a realiza o anabază: merge la Rai, pătrunde, îl părăseşte. Coboară la iad, urmând drumul iniţiatic dantesc sau cel al lui Orfeu, realizând astfel o catabază, o coborâre în profunzimi, în adâncuri, în acea lume a lui Tubal Kain sau a propriului subconştient. Şi după aceste două experimente spirituale, care nu-l destabilizează, subjugă Moartea, în fapt momentul final al oricărei trepte evolutive.
Pentru realitatea terestră, moartea reprezintă suprimarea din realitatea tridimensională. Mântuiera este la rându-i o „moarte”, dar de altă natură, un alt fel de finalitate, cea supremă. În finalul povestirii, moartea lui Ivan Turbincă, plasată de Creangă la latitudinea propriului liber arbitru al personajului şi în cheie dubitativă, nu este cea care-l ia pe om din realitatea tridimensională terestră, ci este cea care caracterizează finalul oricărei etape de evoluţie spirituală şi care are drept scop „sporirea Tainei Lumii”. (Moldovan, 2000)
Astfel, Ivan Turbincă urcă spiritual pe o treaptă atât de înaltă, încât pune în pericol existenţa însăşi a Dumnezeirii.
Spre deosebire de Aceasta, Ivan Turbincă nu se supune legii dualităţii bine-rău, ci se supune gândirii şi influenţei extrem-orientale, a relativităţii celor două concepte şi al anticului modus in rebus. Acestă idee rezultă din relaţiile pe care personajul nostru le are cu „entităţile energetice” atât din mediul catabatic (Iad), cât şi cu cele din planul superior, anabatic (Rai).
Pe parcursul poveştii, personajul păstrează o atitudine îngăduitoare şi echilibrată faţă de ambele tabere, nefraternizând cu niciuna. Părăseşte Raiul, pe care-l consideră sărac („Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la Rai!... zise Ivan”), ajunge la Iad, dar experienţa, deşi-l încântă, nemulţumeşte orânduirea din adâncuri, care se vede primejduită de neofitul cu puteri aparte în preajmă şi astfel personajul nostru ia calea de dinainte, cu gând de a-şi face de lucru într-o realitate diferită de cea terestră, obişnuită, odată ce a pornit-o pe drumul iniţiatic.
Ocazia este folosită de autor pentru a scoate în evidenţă calităţile ezoterice ale lui Ivan. Însă superioritatea spirituală, cea care-l face capabil să ajungă într-o lumină aparte înaintea Dumnezeirii, („De-a putere-a fi, acum eşti de casa noastră.”), este aceea de a manipula Moartea: „Ivan atunci, văzând că Moartea dă chioară peste dânsul, se stropşeşte la ea zicând:
- Paşol, Vidma, na turbinca! Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă şi acuşi icneşte, acuşi suspină, de-ţi venea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare ş-o atârnă într-un copac.” Prin aceasta Ivan Turbincă devine egalul lui Dumnezeu, fenomen manifestat de Ion Creangă în ideea finală, în care Divinitatea îi dă pace lui Ivan, îl lasă în voia lui, cochetând cu ideea sinuciderii: „Şi l-a lăsat Moartea de izbelişte să trăiască: Cât e lumea şi pământul, /Pe cuptor nu bate vântul.
Şi aşa, văzând Ivan că nu mai moare, zise în sine:
"Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? Ba, zău, nici nu gândesc. Deie-şi ea, dacă vrea!"
Îngăduinţa ideii sinuciderii, a autosuprimării şi a deciderii asupra propriei soarte din partea Dumnezeirii şi implicit a împlinirii voinţei proprii a lui Ivan, este dovada faptului că Turbincă se conturează într-un personaj ideal şi excepţional, întruchipând calea evoluţiei de la neofit la mare maestru, dar şi a marilor calităţi pe care acesta trebuie să le posede într-un plan superior.
Ivan Turbincă manevrează moartea, o eliberează din turbincă şi prin viclenie, dovadă de spirit „subţire”, o închide în sicriu şi-i dă drumul pe apă. Prin urmare tot nu împlineşte voinţa Domnului iar Acesta, într-o oarecare măsură este neputincios („se ia de gânduri”), face eforturi pentru a o elibera pe Moarte. Procedând astfel, personajul lui Creangă apelează la ritualuri păgâne, cum este cel al datului pe apă, ritual de care lumea adeptă a „dumnezeirii” parţial s-a dezis. Apa aparţine forţelor telurice, htonice, asimilate în Creştinism cu preponderenţă „partidei adverse”, diavolului. Cu alte cuvinte, Ivan o dă pe Moarte, Dracului, prin intermediul unui rit mitico-magic exterior „dogmei”, dar, eficace. De altfel, raporturile lui Ivan cu Moartea sunt deosebite, fiindcă deşi „moartea dă chioară peste dânsul”, în poarta raiului, acesta îi rezistă, mai mult, o supune cu ajutorul turbincii, metonimie pentru bagheta magică a vrăjitorului, iar într-un final i se sustrage, îmbrăţişând ideea veşniciei („deie-şi ea, dacă vrea” (cu paru-n cap, n.n.)). Manipularea succesivă a morţii, mai apoi dispunerea asupra „viitorului” acesteia, până la intervenţia îngrijorată a divinităţii, fac din personajul lui Creangă unul complex, a cărui evoluţie spirituală, cititorul o poate observa într-un plan gradual, început cu grijă din partea autorului, prin pregătirea acestuia pentru fantastic: „Adu-ţi aminte, Petre, de câte ori ţi-am spus, că unii ca aceştia au să moştenească împărăţia ceriurilor.”, căreia îi urmează întâlnirea cu Divinitatea şi Sfântul Petre într-o instanţă de revelaţie a dublului (nerecunoaşterea entităţilor cu care se întâlneşte, nici a dualităţii planurilor), apoi conştientizarea fenomenului, acceptarea implicită şi manipularea acestuia: „Ivan atunci, cuprins de fiori, pe loc s-a dezmeţit, a căzut în genunchi dinaintea lui Dumnezeu şi a zis:
- Doamne, dacă tu eşti cu adevărat Dumnezeu, cum zici, rogu-te blagosloveşte-mi turbinca aceasta, ca ori pe cine-oi vrea eu să-l vâr într-însa; şi-apoi să nu poată ieşi de aici fără învoirea mea.” Odată revelate aceste „puteri” şi chiar exersate cu Însăşi Puterea Superioară (împlinirea voinţei proprii prin încărcarea cu forţe oculte a turbincii şi transformarea acesteaia în „baghetă magică”, supusă de-acum voinţei unei fiinţe inferioare Dumnezeirii), Ivan Turbincă îşi continuă mai întâi parcursul iniţiatic în planul realităţii terestre: „Şi zicând aceste, apucă peste câmpii de-a dreptul, spre nişte curţi mari, care de-abia se zăreau înaintea lui, pe culmea unui deal. Şi merge Ivan, şi merge, şi merge, până când, pe înserate, ajunge la curţile cele. Şi cum ajunge, intră în ogradă, se înfăţişază înaintea boierului şi cere găzduire. Boierul acela cică era cam zgârcit, dar, văzând că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. Şi vrând-nevrând, porunceşte unei slugi să dea lui Ivan ceva de mâncare şi apoi să-l culce în nişte case nelocuite, unde culca pe toţi musafirii care veneau aşa, nitamnisam. Sluga, ascultând porunca stăpânului, ia pe Ivan, îi dă ceva de mâncare şi apoi îl duce la locul hotărât, să se culce.
„Las' dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gândul său, după ce orândui cele de cuviință. Ştiu că are să aibă de lucru la noapte. Acum să vedem care pe care! Ori el pe draci, ori dracii pe dânsul!”
Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o pereche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. Şi tocmai acolo porunci să culce şi pe Ivan!,” reuşind în încercarea de purificare a casei boierului (fiinţă superioară, căreia destinul i-a permis atingerea unui anume statut social şi implicit spiritual, după cum rezultă din folosirea superlativului prin repeti,tie de către scriitor), în care se întăresc calităţile de excelent medium şi „vindecător” ale eroului, revelate de somnul-transă, gnoseologic, el fiind conştient de ce face („Ivan atunce se cam pricepe ce-ar fi asta”; „(...) încaltea ţi-am curăţat şi eu casa de draci”; „(...) şi boierul, cât era de boier, luase frica turbincăi”). Lucrul cu invizibilul, („ghilosirea dracilor”), hipnoza în masă („se adunase împrejurul lui Ivan tot satul (...) Atunci Ivan dezlegă turbinca în faţa tuturor”) „urcarea la rai”, simbol al ascensiunii şi evoluţiei spirituale, după o căutare naivă, din presupus sau asumat iniţiat în iniţiat („întrebând din om în om unde şede Dumnezeu”), ajungând la iluminarea conştientă, de data aceasta, prin efort individual („Toţi pe câţi întreba dădeau din umere, neştiind ce să răspundă la aşa întrebare ciudată.”), coborârea la iad şi contactul cu rânduiala şi „funcţionarea” de tip „muşuroi” a acestuia, revenirea la rai şi contactul aproape Christic cu Dumnezeirea, orânduire unică, de tip superior (datorită garanţiei sanităţii morale), ierarhică şi unic decizională, fac din personajul lui Creangă întruchiparea ideală a neofitului mason, pornit pe drumul „cizelării” spirituale şi ajuns mare maestru, manipulator al forţelor oculte, extrasenzoriale (dovadă că reuşeşte să stăpânească forţele întunericului, ale iadului, întrucât demonii i-au luat frica: „Vai de noi şi de noi, ziseră atunci dracii, scărmănându-se de cap în toate părţile.”)
Toate aceste calităţi, dar mai ales bunătatea sufletească şi înclinarea către forţa ideală şi utopică a binelui (însuşiri capitale ale aspirantului la „tainele” masonice) (Joseph Leti) fac ca Dumnezeu să-i intre în voie lui Ivan, mai mult chiar decât Însuşi Fiului Său, lăsându-l să se joace „puţin” cu Universul, nefăcând, însă, din el un „ucenic vrăjitor”, ci chiar un adevărat iniţiat, un egal al Său („Las’ că am Eu purtare de grijă pentru dânsul.”)[1]
Coborârea la iad, urcarea la rai, sunt etape cruciale ale călătoriei într-o lume paralelă, nu numai a imaginarului, ci şi a unor forţe oculte complementare. Aşa cum am exemplificat, drumul reia povestea şi simbolul călătoriei iniţiatice din ritualurile ezoterice, inclusiv cele masonice, iar abordarea acesteia de către personaj se face cu inocenţa omului simplu. Ivan nu poate explica ce face, dar ştie că forţa gândului, a faptei corecte şi forţa cuvântului pot avea putere mai mare decât cea a flintei ruginite, pe care o poartă cu sine. Din momentul în care-şi conştientizează şi stăpâneşte capacităţile spiritului, Ivan „face şi desface” cu o naturaleţe ieşită din comun. Dialogul cu entităţile superioare (Dumnezeu, Sfântul Petru), curăţirea casei de draci, prezentate într-o lumină banală, plină de umor, simplă, denotă nu numai inocenţa actantului, ci şi credinţa intrinsecă şi o cunoaştere intuitivă a puterilor subconştientului. Creangă creionează astfel drumul devenirii unui mare maestru într-ale ezotericului, de la intuiţie, la conştienţă şi stăpânire deplină.
Abordarea inocentă a entităţilor spirituale superioare (Dumnezeu, Sf. Petru), abordarea poruncitoare a entităţilor inferioare (demonii), abordarea manipulatoare a morţii şi, pe undeva, chiar a Dumnezeirii, („Dumnezeu atunci, zâmbind, blagoslovi turbinca după dorinţa lui Ivan”), fac din Ivan Turbincă un personaj cel puţin egal tuturor acestor forţe ascunse. Iar începutul poveştii, prin care Ivan Turbincă tratează cu milostenie Dumnezeirea, nu mai pare deloc nevinovat şi încărcat de umor, ci capătă cu totul alte valenţe.
Momentul în care Dumnezeu se ia de gânduri în privinţa faptelor personajului central, reprezintă, de fapt, adevăratul punct culminant al poveştii. Ivan Turbincă ameninţă ordinea Universului iar Dumnezeu trebuie să apeleze la puteri sporite pentru a o restabili. În cele din urmă, apelează la forţa Înţelepciunii: dâdu-i pace lui Ivan, după ce, în prealabil, şi-a exprimat dorinţa şi porunca de a elibera moartea. Puterile lui Ivan, însă, fac ca liberul arbitru al acestuia să fie, pe undeva, tot atât de puternic, precum voinţa divină.
Astfel Ivan Turbincă dovedeşte că la finalul călătoriei iniţiatice, ce a implicat lepădarea de sine, de bunuri lumeşti, dar şi de influenţe spirituale specifice teluricului (ancorarea în credinţe şi superstiţii de tip rai-iad), reuşeşte, asemenea făpturii divine, a transcende finalul mărunt al lucrurilor – moartea - şi să pătrundă în eternitatea valabilităţii universale, alegând calea nemuririi („Oare nu cumva de acum mi-oi da cu paru-n cap de răul vidmei? Ba, zău, nici nu gândesc. Deie-şi ea, dacă vrea!), autorul propunând-o în final, sub formă de supoziţie: „şi a mai trăi şi azi, dacă n-a fi murit.”
Finalul, lăsat în cheia dubiului, asemeni finalului eminescian al Florii Albastre, depăşeşte o posibilă interpretare simplistă, legată în mod direct de imensitatea cunoaşterii a acelui „dincolo” şi trimtie cu gândul la acceptul sau respingerea condiţiilor de existenţă ale acestie realităţi ultime. Dumnezeu a fost obligat a-i lăsa lui Ivan libertatea de alegere până la capăt. I-a deschis porţile mânturiii creştine sau ale contopirii cu Universul. I-a lăsat însă şi posibilitatea de a alege moartea – ca final „mărunt” şi reintoarcerea în ciclul karmic.
Ivan Turbincă devine astfel simbolul iniţiatului superior, al marelui maestru de ultim grad, a celui care poate să jongleze cu toate lumile paralele şi să le supună, la o scară similară Marelui Arhitect.
Prin povestire, prin etapele devenirii spirituale, prin rezultatele expuse, exponente ale harului, darului divin dar şi ale inteligenţei, ale acelei „subţirimi” a minţii, Creangă impune prin Povestea lui Ivan Turbincă ideea dragă şi centrală a Masoneriei, potrivit cărei Oamenii devin zei. (C. W. Leadbeater)
Bibliografie selectivă:
Aivanhov, Omraam Mikhaël. (1989) Viaţa psihică: elemente şi structuri, Ed. Prosveta.
Creangă, Ion. (1986), Poveşti, povestiri, amintiri, Ed. Ion Creangă, Bucureşti.
Dauge, Yves Albert.(1986) L’Esotérisme, pour quoi faire ? Dervy-Livres, Paris.
Dugan, Oana. (2001) Symbolisme franc-maçon dans l’oeuvre de Gérard de Nerval, Ed. Fundaţiilor Universitare, Galaţi.
Leadbeater, C. W. (1998) Francmasoneria. Rituri şi iniţieri, Ed. Harald, Bucuresti.
Letti, Giuseppe. (1931) Charbonnerie et Maçonnerie dans le réveil national italien, Paris, Ed. Poliglotte, Paris
Lévi, Eliphas, Curs de filosofie ocultă, Editura Antet, Bucureşti.
Maistre, Joseph de. (1995) Istorie si masonerie, Ed. Amacord, Timisoara.
Moldovan, Victor Toni. (2000) Programul Terra. Un atentat extraterestru asupra omenirii, Ed. Conexiuni, Sibiu.
Galaţi, 31 decembrie 2011
(la 122 de ani de la Intrarea în Etern a Meşterului Ion Creangă)
[1] « L’esprit est chagriné et sans paix au seuil de la mort, de même qu’il l’est dans l’initiation dans les mystères, la première étape n’est qu’incertitude et erreurs, efforts, marche errante et ténèbres. Une fois arrivé à la frontière entre la mort et l’initiation, tout se transforme en horreurs, frémissement et effroi. Mais une fois terminé cet épisode, une lumière divine se répand …; parfaitement initié, tu es maintenant libre, triomphant de parcourir les domaines des bienheureux. » (Stobeu) Apud Oana Dugan, Symbolisme Franc-maçon dans l’œuvre de Gérard de Nerval, Ed. Fundaţiilor Universitare, Galaţi 2001
[2] Selon le même écrivain, la doctrine de la vie éternelle était plus qu’une simple croyance, c’était un fait ressenti et démontré à l’initié. Celui-ci était hypnotisé et son âme passait dans un état de transe profonde qui rendait le candidat capable d’une manifestation supérieure, et lui démontrait en même temps qu’il était à même de dépasser sa condition, de mener une vie intérieure très riche. En se réveillant et en apercevant la lumière du jour il pouvait affirmait qu’il revenait au monde complètement transformé, et spirituellement régénéré ; il avait traversé l’Enfer et le Paradis et il en connaissait quelques mystères. (Brunton, Paul, l’Egypte secrète, Ed. venus, Bucuresti, 1992))
