Oana Dugan
În seara de 5 noiembrie 2015 a fost prima repetiţie pe scena Muzicalului gălăţean pentru spectacolul cu La Traviata de Giuseppe Verdi, având-o în rolul Violettei Valery pe celebra soprana româncă Elena Moşuc. Cum generozitatea profesională a Divei este de-acum bine cunoscută publicului român, Elena Moşuc rivalizând în apariţiile sale pe scenele diverselor teatre de operă din ţară cu Maestrul Enescu, cel pe care gloria nu-l împiedica să-şi reverse talentul şi dăruirea cântându-le soldaţilor răniţi în război, am îndrăznit să pornim de la afirmaţia Domniei Sale, „io son l’umile ancella del Genio Creator”, savurând tihna unui taifas molcom în trei[1], aşa, ca la Gurile Dunării sau la Poarta Levantului...
Oana Dugan: Cu câţiva ani în urmă, afirmaţi într-un interviu: „trebuie să fim umili în faţa artei căci ea este cea care ne creează pe noi, ea ne face artişti. Io son l’umille ancella del Genio Creator.” În ideea faptului că suntem un transmiţător şi un releu, în special artistul, între Geniul Creator şi public, pe care trebuie să-l modificăm într-un fel sau altul, vedeţi deosebiri sau asemănări între actorul vechi, al teatrului antic, al tragediei greceşti şi cântăreţul de operă, mutatis mutandis?
Elena Moşuc: Chiar am văzut acum Troienele la Iaşi şi mă gândeam la asemănarea cu opera. Amândouă sunt foarte profunde, opera mult mai complexă, iar pentru mine este modul meu de exprimare. M-am gândit mereu că opera, mai ales prin muzicalitatea intrinsecă, este mult mai intensă. Iar pentru mine, acest mod de exprimare (mai ales după ce m-am hotărât să-mi dedic cariera muzicii), este unul prin care pot ajuta. Muzica este, de fapt, o terapie. Sunt clinici unde diverse boli includ terapiile prin muzică. Sunt însă persoane, fani, care mi-au spus că vibraţiile muzicii pe care o interpretez, vibraţiile vocii mele, inflexiunile sonore ale acesteia, le fac bine.
O .D.: A contat pregătirea pedagogică anterioară Conservatorului şi faptul că aţi activat ca învăţătoare în construirea carierei fulminante?
Elena Moşuc: Bineînţeles, fiindcă am avut o metodă de pregătire, am ştiut să-mi găsesc metoda de a mă pregăti bine. Am avut rigoarea impusă de disciplinele psiho-pedagogiei de a mă pregăti temeinic şi exigent.
O. D.: Ştiţi că s-a văzut învăţătoarea din Dumneavoastră în timpul repetiţiilor?
E. M.: Daaaaa! Cred că fac acest lucru instinctiv, mai ales când nu lucrez cu un regizor, ca în această seară. Au fost câteva momente pe care am considerat că le-am putea face mai bine aşa cum am sugerat eu.
(Pentru continuare, apasa link-ul urmator:)
http://alternativaonline.ca/Euterpe1601.html
(Pentru continuare, apasa link-ul urmator:)
http://alternativaonline.ca/Euterpe1601.html
Florin Guzgă: Cred că mai degrabă s-au văzut învăţăceii din noi. Am avut ocazia să învăţăm ceva de la cei care lucrează la un înalt nivel.
E. M.: Am făcut multe spectacole cu Traviata, dar atunci când sunt cap de afiş într-o producţie în care nu am cântat cu ceilalţi colegi, în care nu am regizor, încerc singură să fac regia cât mai credibilă.
O. D.: Să revenim acum la arhetipuri şi la tragedia greacă. Dacă sunteţi instrumentul Geniului Creator, atunci vă supuneţi unui arhetip. Cum alterează arhetipul artistic sau al personajului pe care-l interpretaţi pe interpret? Vă eliberaţi de acesta la finalul spectacolului, sau rămâneţi prinsă în vraja sau în capcana lui? Ajută „masca” personajului, atât cât a mai rămas ea din tragedia antică în spectacolul modern, sau din teatrul japonez Nô, or Kabuki, sau rămâneţi prinşi, captivi în aura personajului? În seara aceasta a fost doar o simplă repetiţie, dar spectacolul va fi altceva, cu un alt impact asupra unei săli pline de alte „arhetipuri”, care vor trebui transfigurate. Rolul Dumneavoastră este de a crea catharsis şi pentru aceasta ceea ce trebuie să realizaţi este contopirea cu un personaj şi transpunerea acestuia cât mai fidel publicului. Cum vă „jucaţi” cu personajul? Rămâneţi sub „vraja” lui intrinsecă?
E. M.: Eu încerc încă din timpul repetiţiilor să mă transpun cât mai fidel personajului. Bineînţeles, cu publicul, acest fenomen se amplifică. Sunt multe persoane, sunt energii multe, atât pe scenă, membrii corului, soliştii, sub scenă (fosa), cât şi în sală. Totul este amplificat. Nu numai adrenalina e alta, dar totul capătă dintr-o dată alte dimensiuni. Intri şi recreezi o altă epocă şi pentru acest lucru echipa care lucrează pe scenă trebuie să fie la unison şi fără cusur, pentru a nu rupe firul magic. Pentru mine, un astfel de spectacol are o atmosferă aproape identică cu aceea a unei biserici. Este, dacă vreţi, ceva tabu. Aidoma unui templu, în cadrul unui spectacol se întâmplă ceva sacru, care chiar dacă nu se vede, se simte. Simt iubire, simt stările colegilor mei, altele decât cele ale tensiunii spectacolului. Iar în Traviata, şi nu numai, am fost mereu mişcată de trăirile personajului, pe care le încerc cu fiecare reprezentație. Îmi aduc aminte că la un astfel de spectacol, la Bucureşti, stăteam în spatele scenei şi aşteptam să ies la aplauze şi m-a bufnit plânsul. Iniţial am crezut că e efectul euforic al succesului, dar apoi mi-am dat seama că de fapt plângeam din cauza sorţii personajului. Dar recunosc, şi muzica lui Verdi are rolul său şi un impact poate chiar mai puternic decât drama personajului… Nu mi se întâmplă foarte des, dar sunt momente când astfel de situaţii deconcertează, dau o anumită aiureală. Nu este uşor să scapi acestor situaţii de imprimare în făptura ta a personajului. Durează puţin să te eliberezi. Muzica este terapie şi vibraţie pură şi înainte de a ajunge la cel din sală, mă transformă pe mine. Dar, pentru ca această muzică să-şi aibă efectul „terapeutic”, sentimentele mele trebuie să fie şi ele, la rându-le, tot pure şi sincere. Trebuie să fii foarte sincer când interpretezi un personaj, să fii convins că eşti tu acela şi nu tu însuţi, iar această transpunere este cu atât mai epuizantă, cu cât meseria noastră, a cântăreţului de operă, nu este una lipsită de efort fizic intrinsec. Acestui tip de efort i se adaugă „jocul” actorului, de fapt, transpunerea în pielea personajului. Ieşirea de sub „vraja” personajului se face, tehnic vorbind, prin alternarea rolurilor. Nu cânt din ianuarie până în decembrie doar Traviata. Am posibilitatea de a alege şi repertoriul este vast, aşa că mă eliberez de influenţele unui personaj intrând în arhetipul altuia. Dar, meseria este consumantă. Încerc mereu să mă „aerisesc”, să-mi curăţ „aura” şi să redevin eu însămi.
O. D.: Primele impresii ale Galaţiului?
E. M.: Ah, mi-a plăcut foarte mult. Nu ştiu de ce, aveam impresia că este un oraş muncitoresc, numai cu blocuri, dar am văzut că mai există clădiri vechi, cu o arhitectură foarte frumoasă, ca în Iaşi sau Bucureşti, de patrimoniu. Îmi pare bine că au mai rezistat câteva bombardamentelor celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi indiferenţei şi urii Comunismului.
O. D.: Şi o ultimă întrebare, mai spinoasă. Venirea într-un obscur teatru muzical de provincie, (deoarece Teatrul Muzical la ora actuală este „obscur”, într-o zonă care pare să fie dată uitării, „la o margine de Lume/unde Dumnezeu n-a vrut”, ca să-i parafrazez pe Zdob şi Zdub. - Având în vedere că în anii ’50, la Galaţi, a existat chiar filarmonică, ar fi trebuit ca acest teatru să se ridice măcar la nivel de Teatru de Operă), e o cădere a Eu-lui sau o binefacere pentru orgoliul profesional? E o cădere în depresie sau e o băutură amară tonică?
E. M.: Motivul pentru care am venit în Galaţi (ştiam că este un teatru nu prea mare) a fost fanii. Aveam informaţii că sunt multe persoane care mă admiră. Mai apoi, mi-am pus în gând să cânt în ţara mea cât sunt încă la apogeul carierei. Mulţi artişti români au revenit să cânte pe scenele din ţară la finalul carierei lor. Eu prefer să fac acest lucru cât am încă ce prezenta publicului român, să le rămân în memorie cât am încă forţă interpretativă şi maximă putere de expresie. Da, e ciudat să vii din sala Scallei din Milano într-o sală de fost club al unei brigăzi artistice muncitoreşti, cum am citit că ar fi la origine sala teatrului din Galaţi. Dar să şi ştii că vei cânta pe buza mahalalei unde s-a născut Nae Leonard, prinţul operetei româneşti, îţi dă un sentiment de compensaţie. Desigur, acustica nu e nemaipomenită. Eu nu am nevoie de amplificarea sunetului. Însă importantă nu e instituţia care organizează, ci publicul. Dacă sunt persoane amatoare de muzică bună, de ceva de calitate, nu mai contează unde. Şi am avut o discuţie cu Domnul Director din care am aflat că lumea, la Galaţi, e iubitoare de belcanto, că se fac săli pline la spectacole, că publicul vine la teatru de operă. Dar, văzând structura sălii, v-aş sugera să încercaţi totuşi să construiţi un teatru, oameni buni, un teatru corespunzător pentru propagarea sunetului marii muzici!
O. D.: Mii de mulţumiri, Doamnă Elena Moşuc, pentru amabilitate, modestie, timp acordat, dar mai ales pentru Catharsis!
