Oana Dugan
Luna lui martie 2014 a dat la iveală, pe scena Muzicalului Gălăţean, o nouă premieră. De calitate! Don Pasquale, celebra opera buffa a lui Donizetti, a fost repusă în scenă, într-o regie, scenografie şi montare nouă, sub bagheta magică a italianului Paolo Bosisio – „Regista, Cattedra di Storia del Teatro nell’università, Direttore Artistico del Teatro Giacosa di Ivrea”, după cum îl prezintă cartea de vizită şi site-ul personal - şi subjuganta baghetă dirijorală a lui Mircea Holiartoc!
Într-o distribuţie de excepţie, adunând două soprane de „cursă lungă”, după cum s-a exprimat într-un mic interviu acordat, însuşi regizorul – Adelina Diaconu, cu o voce bună, amplă, timbrată, cu o coloratură facilă şi talentata, graţioasa, experimentata şi desăvârşita Cristina Simonescu, de la Opera din Iaşi, spectacolul, prezentat două seri la rând, dând celor două soprane posibilitatea de afirmare în rolul Norinei pe scena gălăţeană, l-a propus în rolul titular pe consacratul Mihnea Lamatic. I-au ţinut hangul dorinţelor de însurătoare la senectute Mihai Irimia – o voce desăvârşită de tenor belcantist, în rolul lui Ernesto şi mai puţin experimentatul şi, poate, şi muzicalul Gabriel Gheorghiţă, în rolul „factotum-ului” Malatesta.
Pentru publicul gălăţean, care de mai bine de douăzeci şi opt de ani nu a mai avut posibilitatea de a vedea într-o sală de teatru locală un spectacol cu Don Pasquale, premiera a fost mai mult decât o gură de aer proaspăt în repertoriul muzicalului Nae Leonard, chiar dacă soliştii n-au mai fost, precum în anii ’60 ai secolului trecut, când această operă comică debuta absolut la Dunărea de Jos, „autohtoni” sau angajaţi ai teatrului. Cu o punere în scenă cuminte, respectând, aşa cum însuşi declara regizorul, ideea clasică,
cel puţin în scenografie, mai ales decorurile, mai puţin în costume, (în această direcţie, Andreea Koch, scenografa de la Opera Naţională Bucureşti, ar fi putut găsi o urmă de inspiraţie cel puţin în varianta din 1994 a teatrului Scalla din Milano!) versiunea regizorală a lui Paolo Bosisio nu s-a remarcat prin exuberanţa jocului actoricesc din versiunea ZDF, consacrată, a anilor ’72, avându-i în rolul lui Malatesta pe Hermann Prey şi Reri Grist în Norina, nici prin apucăturile de-acum vulgare ale Annei Netrebko din regia Met-ului, încă jucată sub bagheta lui Levine. Cu toate acestea, regia lui Bosisio a scos în evidenţă misterul numelui de Corneto, pe care-l poartă şi afirmă cu ostentaţie personajul comic ce dă numele operei, punând în Norina şi Ernesto toată maliţia unui cuplu tânăr ce acum înşeală aşteptările de „tânăr însurăţel” ale lui Don Pasquale, transformând acel Corneto în Cornuto (încornoratul!), acum îl manipulează după propriile interese matrimoniale şi sentimentale. Ieşirile la rampă, în faţa publicului, pe mantinela fosei orchestrei, ca mişcare scenică originală, sau în faţa unei cortine-„stambă” menită a ajuta la schimbarea în spate a decorurilor scenelor următoare, nu pot fi considerate ca aducând un suflu novator sau complet original în regie. Însă folosirea baletului în costume tip Commedia dell’arte şi mişcarea acestuia într-o coregrafie fantomatică, pe fondul celebrului cor din actul al treilea, al personalului casei, trădând şi exprimând vizual „gli incubi maritali” ai vetustului Don Pasquale, sunt cu adevărat elemente originale şi mai mult decât personale (chiar intime) ale lui Paolo Bosisio!…
Aceeaşi regie de inspiraţie „italiană” a făcut ca artiştii să aibă imprimată foarte multă mişcare, din care s-a închegat un joc scenic alert, viu, iute, în acord cu tumultul sentimentelor nutrite de cei doi „tineri”, Norina – Ernesto. Din fericire Mihai Irimia nu a luat alura lui Juan Diego Florez, aceea de tânăr de bani gata, jucător de tenis şi nici Norina pe cea de femeie văduvă refulată, întruchipată de Isabel Rey în montajul lui Grischa Asagaroff de la Opera din Zurich. Cât despre Don Pasquale al lui Mihnea Lamatic, bine că Paolo Bosisio i-a acceptat jocul scenic cvasi-şters, uşor împiedicat de burta falsă din „vestele” matrimoniale şi nu i-a adăugat jucăriile de pluş pe care senilitatea lui Ruggero Raimondi a trebuit să le adopte ca urmare a impulsurilor originale regizorale ale lui Asagaroff. Ca întotdeauna, Lamatic a surclasat mulţi başi(-baritoni) „ai momentului”, (printre care şi pe Raimondi sau John del Carlo!), de pe scenele mari ale lumii, în ceea ce priveşte prestaţia vocală şi interpretativă, scoţând la înaintare tehnica desăvârşită, vocea superbă, admirată în atâtea alte spectacole şi concursuri de canto. Graţie lui, celebrul duet Don Pasquale – Malatesta (atât de cunoscut ca urmare a interpretării de aur a Marilor Dan Iordăchescu şi Constantin Gabor) a scos aplauze mai mult decât meritate şi câteva strigăte de „Bravo!” în sală.
Aşa cum ne-a obişnuit, bagheta lui Holiartoc s-a simţit în interpretarea orchestrei, „mâna de oameni” din fosa muzicalului gălăţean reuşind cu brio o uvertură deloc uşoară, poate cel mai bine pusă în evidenţă de sensibilitatea lui James Levine. Combinând delicateţea lui Ury Schmidt şi temperamentul tumultuos şi profund sonor al lui Silviu Zavulovici, adăugându-le rigoare, seriozitate şi o puternică personalitate ce transcende, aidoma lui Muti, mâna fermă a lui Mircea Holiartoc scrie istorie în cronicile orchestrei teatrului Nae Leonard şi la fel o face şi cu „background”-ul instrumental al operei lui Gaetano Donizetti, chiar daca vechimea instrumentelor lasa de multe ori de dorit.
