Oana Dugan
În seara de 5 noiembrie 2015 a fost prima repetiţie pe scena Muzicalului gălăţean pentru spectacolul cu La Traviata de Giuseppe Verdi, având-o în rolul Violettei Valery pe celebra soprana româncă Elena Moşuc. Cum generozitatea profesională a Divei este de-acum bine cunoscută publicului român, Elena Moşuc rivalizând în apariţiile sale pe scenele diverselor teatre de operă din ţară cu Maestrul Enescu, cel pe care gloria nu-l împiedica să-şi reverse talentul şi dăruirea cântându-le soldaţilor răniţi în război, am îndrăznit să pornim de la afirmaţia Domniei Sale, „io son l’umile ancella del Genio Creator”, savurând tihna unui taifas molcom în trei[1], aşa, ca la Gurile Dunării sau la Poarta Levantului...
Oana Dugan: Cu câţiva ani în urmă, afirmaţi într-un interviu: „trebuie să fim umili în faţa artei căci ea este cea care ne creează pe noi, ea ne face artişti. Io son l’umille ancella del Genio Creator.” În ideea faptului că suntem un transmiţător şi un releu, în special artistul, între Geniul Creator şi public, pe care trebuie să-l modificăm într-un fel sau altul, vedeţi deosebiri sau asemănări între actorul vechi, al teatrului antic, al tragediei greceşti şi cântăreţul de operă, mutatis mutandis?
Elena Moşuc: Chiar am văzut acum Troienele la Iaşi şi mă gândeam la asemănarea cu opera. Amândouă sunt foarte profunde, opera mult mai complexă, iar pentru mine este modul meu de exprimare. M-am gândit mereu că opera, mai ales prin muzicalitatea intrinsecă, este mult mai intensă. Iar pentru mine, acest mod de exprimare (mai ales după ce m-am hotărât să-mi dedic cariera muzicii), este unul prin care pot ajuta. Muzica este, de fapt, o terapie. Sunt clinici unde diverse boli includ terapiile prin muzică. Sunt însă persoane, fani, care mi-au spus că vibraţiile muzicii pe care o interpretez, vibraţiile vocii mele, inflexiunile sonore ale acesteia, le fac bine.

