Oana Dugan
Prin 2006 ne cădea
în mână, cu totul întâmplător, lucrarea lui Gheorhe Şeitan – Zalmoxis în cântecul bătrânesc. O
revelaţie! „Cărţulia” aducea înaintea opiniei publice o interpretare cu totul
aparte a Baladei Toma Alimoş şi nu numai, caracterizată de o forţă
argumentativă excepţională, în care se revela un spirit foarte atent la
detaliul ştiinţific şi precaut în afirmaţiile pe care le făcea, susţinându-şi
originalul demers cu trimiteri la o vastă bibliografie, numărând nu mai puţin
de treizeci de lucrări.
O întreagă
literatură despre India, Orientul Îndepărtat, gnostică europeană antecreştină
şi mituri ale lumii greco-latine era pusă în slujba decodărilor în cheie
mitico-mistico-filosofică a cântecelor româneşti, atât de ermetice şi
explicate, atunci când încă mai existau în manualele şcolare, atât de naiv şi
simplist copiilor, dar mai ales celor ce le stăteau înainte la catedră. A
trebuit să admitem că, dacă la rându-ne nu am fi parcus o substanţială
literatură cu caracter „iniţiatic”, am fi avut tentaţia de a-i cataloa demersul
profund revelator drept „fantezie” sau vorba lui Ionel Teodoreanu, simple „păreri”,
însă...
O vastă
simbolistică de un ermetism profund scapă înţelegerii imediate, mai ales atunci
când textul este încă pur, redat în forma prezentată de „informator”, neajustat
de mâna cultă a vreunui literat, aşa cum multe cântece populare s-au
„desăvârşit” prozodic prin pana „meşterului drege-strică”. (Mozes Gaster) Or,
atunci când se vine în contact cu forma pură, semnele de întrebare care apar
privitor la rostul multor versuri-„sutre” sporesc iar corecta şi justa
înţelegere a acestora scapă cel mai adesea, mai ales atunci când cititorul vine
în faţa acestor texte substanţial condiţionat de o cultură iudeo-creştină.
Demersul lui Gheorghe Şeitan în Zalmoxis
în cântecul bătrânesc este unul reparator, mai ales că autorul nu se
mărgineşte doar la textul baladei, ci îşi permite trimiteri şi la alte cântece
bătrâneşti, numindu-le cântece sacre, sau „de templu”, profunde rugăciuni,
având un rol la fel de purificator ca orice rugăciune „creştină”.
Interpretările pe
care Şeitan le „îndrăzneşte”, întotdeanuna şi cu referire nu numai la cântecul
bătrânesc Toma Alimoş, sunt surprinzătoare, originale, dovedind profunzime, o
cunoaştere adâncă a realităţilor istorice străvechi româneşti (getice), dar mai
ales a filosofiei şi literaturii vechi indice, fenomen care vine să-i susţină
argumentele interpretative şi să arunce lumină asupra unui ermetism intrinsec
al cântecelor „populare” româneşti. Acest lucru nu trebuie să fie surprinzător,
dacă avem în vedere graniţele vechii Dacii, dar şi perioadele în care aceste
„cântece” au fost dospite, mai apoi larga arie de circulaţie, nu numai
spaţială, ci şi temporală. Impresionant cum mai toate erele religioase şi-au
pus amprenta asupra acestor cântece, şi, în acelaşi timp, la fel de
impresionant, cum totuşi, fiecare dintre aceste balade şi-a păstrat nealterat
sâmburele originar, deşi au parcurs un timp linear atât de lung, înscriindu-se,
cel puţin formal, în fiecare eră pe care au traversat-o.
A aplica ecuaţia
Indiei şi a Extremului Orient cântecelor bătrâneşti traco-geto-dace nu e numai
o tentaţie. E o necesitate. Cum sophia
mundi pare a se fi păstrat nealterată în acest spaţiu parcă izolat de
restul Pământului, pură şi completă, cum limba traco-geto-dacilor şi mai apoi
cea a românilor e un exemplu curat de „rămăşiţă” indo-europeană, a găsi sursa
interpretativă în ceea ce înţelepciunea lumii încă a păstrat nealterat de
morbul modernităţii şi al erei „ştiintifice” se constituie într-un demers
corect, relevând nu neapărat influenţa Orientului asupra înţelepciunii lumii
getice, nici contrariul, ci un dat imemorial, când om şi zeu se aflau într-o
simbioză perfectă, când zeul se cobora pe Pământ iar omul devenea zeu, printr-o
cunoaştere profundă a legilor sacrului şi a dinamicii transformărilor.
Regăsirea în Toma
Alimoş a metaforei Treimii (corp fizic, spirit şi suflet) în personajele
baladei, întruchipate de Toma, Manea şi calul eroului, explicitarea metaforei
„aum-OM-amin” (Ahum) în „rugăciunea” sau urletul lupilor, explicaţie atât de
simplă şi verosimilă a mitului licantropiei, mit atât de drag românilor şi
păstrat atât de profund în întreaga cultură românească dar şi europeană,
dezvăluirea metaforei ulmului şi a viţei-de-vie, adică viţa de nemoarte,
găsirea sensurilor „închinărilor” ritualice ale lui Toma Dalimoş cu pocalul de
vin (băutură a vieţii veşnice) ulmilor ca întruchipări ale acelui axis mundi (n.n.) ce leagă viţa vieţii
de sacrul cosmic, revelarea „sârmei de sutre”, a şirului de incantaţii gnostice
ca lege sacră (dharma) transmisă urmaşilor în formă codificată, cu profunde
valenţe apotropaice, nu în ultimul rând tentaţia unor etimologii oneste,
diferite de caracterul profund ştiinţific (am zice noi şi fantastic) dar atât
de antiromânesc al DEX-ului, fac din lucrarea lui Gheorghe Şeitan nu numai o
îndrăzneală, ci o profundă şi, am afirma cu toată tăria, adevărată interpretare
a manifestării poetice a sacrului la români.
