La Moşuc canta come io vorrei ’scoltare!

Oana Dugan

Seara de 7 noiembrie 2015 a marcat apogeul existenţial al Muzicalului gălăţean Nae Leonard! O Divă „în toată puterea cuvântului” a atins cu făptura-i toată (profesională şi fizică) scena teatrului din urbea de la Dunăre, botezând cu focul creaţiei scena instituţiei. Elena Moşuc, soprana româncă ce a uimit mapamondul cu ale sale calităţi excepţionale, „cea mai expresivă soprană din lume”, a acceptat invitaţia de a cânta în cadrul celui de al doisprezecelea Festival Leonard, rolul titular din Traviata de Verdi!

Dacă, de-a lungul timpului, scena Muzicalului gălăţean a „văzut” iar sala a „auzit” mari voci de operă, niciodată o Divă nu i-a trecut pragul, întrucât după o scenă a teatrului alla Scala, a unei Wiener Staatsoper sau Berlin Staatsoper, o „scândură” a unui umil muzical de provincie, dintr-o parte a ţării uitată de lume şi de Dumnezeu, pare o izgonire a zeului din raiul asigurat de Destin! Şi iată că acea umile ancella del Genio creator a determinat-o pe Elena Moşuc să îndrăznească o „catabază”, să demonstreze cu prisosinţă că nu este nici pe departe acel artist cu „moft de vedetă”, (cum de altfel, a făcut-o mereu!) şi subjugată de conştiinţa calităţii actului profesional dedicat artei şi nu instituţiei, să adune pe o scenă „insignifiantă” în topul marilor case ale Operei naţiunii, o echipă de excepţie, cu un binemeritat premiat pentru activitatea de o viaţă Gheorghe Stanciu la pupitrul dirijoral, cu un surprinzător de capabil şi încântător Florin Guzgă în rolul lui Alfredo şi un echilibrat Adrian Mărcan, atât în voce, joc scenic şi atitudine, reuniţi toţi sub vechea regie cuminte şi cu adevărat clasică a Eleonorei Constantinova de la TNOB Chişinău, într-o scenografie romantică şi puţin pretenţioasă a lui Grigore Gorduz.

Că publicul a reacţionat ca la gurile Dunării după 70 de ani de tembelizare comunistă, neaplaudând Diva la deschiderea cortinei, când buna cuviinţă şi educaţia cu adevărat muzicală şi aristocraţia culturii şi intelectului ar fi dat, în mod normal, tonul ridicării în slăvile actului artistic pentru Divă, nu e decât un alt duş rece al asumării acelei calităţi de „umil instrument al Geniului Creator” din partea Elenei Moşuc! S-a compensat însă gafa publicului cu un parizian bufet cu şampanie în pauze, ca în foaierele marilor teatre din capitalele lumii şi gestul mai mult decât cavaleresc al Directorului teatrului, Dr. Teodor Niţă, care în finalul spectacolului a îngenunchiat în faţa Divei, oferindu-i buchetul de flori. A fost un echivalent al acelor torţe şi purtări pe braţe, în slavă, a actorului de geniu din  şi înainte de perioada interbelică!
(Pentru continuare, click pe link-ul de mai jos)
http://alternativaonline.ca/Euterpe1512.html

Şi a fost catharsis! Aşa a promis soprana Elena Moşuc la repetiţii, şi s-a ţinut de cuvânt, regizând la rându-i, în noua distribuţie, întreg spectacolul, coagulând jocul timid la repetiţii al excepţionalului Florin Guzgă, scoţându-l din chingile moralei ipocrite a Facultăţii de Teologie absolvite şi transpunându-l în frumosul epocii romantice, făcându-l să exulte în timpul spectacolului de patosul iubirii pentru sublimul creaţiei divine – Femeia! Pentru că în seara de 7 noiembrie 2015, Violetta Valéry a fost Elena Moşuc iar impetuosul Alfredo, Florin Guzgă, două nume care s-au mulat arhetipurilor romantice al Margueritei Gautier şi al lui Armand Duval, cu „redoarea” începutului de secol XXI, dar care şi-au dat toată măsura talentului atât stimulaţi de inefabilul muzicii verdiene, cât mai ales de puterea de a coborî sentimente adevărate din tolba „Geniului creator”. La Nae Leonard, în preaplinul toamnei, au venit „în vizită” sublimul feminin, cu inflexiuni rarissime în voce, cu o tehnică desăvârşită şi surprize interpretative (aidoma supraacutei  si bemol din finalul cabalettei Violettei din actul I), unde coloratura, dramatismul şi lirismul pun mari dificultăţi posibilităţilor interpretative ale oricărei soprane. Şi am avut o paletă de belcanto mulat muzicii verdiene, pus în slujba compozitorului de talentul revărsat şi tehnica impecabilă a Elenei Moşuc. Pianissimele acute care atacă mereu şi se dezvoltă în impecabile crescendo-uri sonore registrul înalt al sopranei, coloratura delicată, vibrată şi plină de muzicalitate ce ţine în veşnică plutire spiritul colectiv al publicului, sideful perfect al emisiilor sunetului ce nu zgârie auzul, ci-l mută cu delicateţea perlelor şi precizia faţetelor de briliant, în alte planuri vibratorii, aidoma forţei luminii necreate, revărsările în cascade ale exuberanţei sentimentale admirabil echilibrate vocal, demonstrând flexibilitate şi delicateţe, finesse şi fluiditate în liniile melodice verdiene, au apropiat Scalla din Milano şi al său succes pe această scenă, de inima şi spiritul publicului gălăţean iubitor de operă. Acestei suite de caracteristici ale talentului transpus tehnic şi redat melomanilor, i-a urmat drama psihologică a duetului Violetta-Germont în tonalitatea gravă a lui do minor şi re bemol minor anunţând disiparea acelui sogno d’amore şi anticipând moartea protagonistei, precum şi vibrantul şi cutremurătorul Amami Alfredo, în puternica tonalitate a lui fa major (ca, de altfel, toate pasajele dedicate ideii de iubire din opera verdiană). Acestor tonalităţi verdiene li s-a impregnat maniera desăvârşită de a reda sunetul în toate culorile şi nuanţele sale expresive, de la filaje de supraacute, la profunzimi grave şi impresionante, de la luciu de sidef şi „precizii” de muchie de diamant, la înfiorătoarele messa di voce, „raritate de sorginte belcantistă”, după cum nota Costin Popa sau de la duioşie şi dragoste protectoare, la tragismul implacabil, funest şi funebru al tonalităţilor din si minor, ale morţii.

I-au stat alături acestei magiciene a sunetului Florin Guzgă, cu o voce lirică de tenor, puternică, lucrată şi abilă, capabilă de o subtilă coloratură şi de mult mai mult decât a permis varianta gălăţeană a spectacolului (la Galaţi, cabaletta lui Alfredo din actul al doilea nu s-a cântat niciodată iar această producţie „marca Moşuc” nu a făcut nici ea excepţie, din păcate!) şi vocea profundă a lui Adrian Mărcan, uneori inegală în emisia sonoră, pe alocuri scăpând sau înghiţind acute, dar profundă şi adecvată, prin sobrietate şi mai puţin prin timbru, acelor tonalităţi ale falsei relaţii fa natural-fa bemol (din Cosi alla misera) ce contrapune acel re bemol major al baritonului lui re bemol minor al sopranei – tonalitate favorită a exprimării atât a cedării Violettei în faţa părinteştii rugăminţi, dar şi a morţii din final a protagonistei.

S-au evidenţiat jocul scenic mai mult decât natural al Elenei Moşuc, cu unul mult adus la realitatea secolului al XIX-lea romantic francez, mai ales în timpul spectacolului, al lui Florin Guzgă şi cu sobrietatea caracteristică şi în final dominată de remuşcare a lui Adrian Mărcan alias Germont tatăl, un bariton cu o ţinută impecabilă şi o prestanţă a posturilor demnă de rolul interpretat şi de epoca în care s-a transpus.

O producţie care a scris deja istorie, vorba lui Victor Cilincă, pe scena lui Nae Leonard şi în viaţa Galaţilor şi care pune undeva, prin performanţele orchestrei şi corului, prin scenografie, regie, regie tehnică şi mai puţin prin calitatea şi exuberanţa publicului, această urbe de la Gurile Dunării, lângă Scalla din Milano!

Parafrazându-l pe Marco Giubileo, violistul orchestrei Scalla, în 7 noiembrie anul de graţie (cu adevărat!) 2015, pe scena Muzicalului Gălăţean s-a auzit perfecţiunea interpretativă a Violettei Valery, Elena Moşuc cântând „aşa cum aş vrea eu să ascult!”

(Multumiri pentru fotografii paginii de Facebook a sopranei Elena Mosuc!)