Pe lângă plopii fără soţ – expresie a eşecului motivaţiei înomenirii

Oana Dugan

Motto – „Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putu să-l distingă?”

Titu Maiorescu - Critice

Considerată de marea critică ( G. Călinescu) drept „o poezie ce porneşte pe o idee sentimentală excelentă în sens popular”, în care „omul de toate zilele cugetă în direcţia legilor speţei şi pentru el dragostea are întotdeauna dreptate, iar nepăsarea e mereu vinovată, încât gândul că o femeie poate merge cu alterarea instinctului până a nu vedea dragostea unui om, pe care toţi o văd, e de un patos inimitabil.”, Pe lângă plopii fără soţ se concentrează pe ideea unui reproş cap-coadă, adresat făpturii iubite şi incapabilă de iubire, remarcat de însuşi Călinescu în notele sale critice sub forma: „„Mortul” mai are doar atâta zvâcnire de viaţă cât să impute ca un oracol, femeii, că a stricat rânduiala cosmică.”

Însă recursul la metafizica ce caracterizează din plin „faza din urmă a poeziei lui Eminescu, faza de perfecţie şi de strălucire” (Ibrăileanu, 1968: 132), face ca „inteligenţa covârşitoare ce caracteriza personalitatea lui Eminescu (Maiorescu, 1966: 461) să depăşească „singurul merit formal trebuitor unei teme atât de simple” ca fiind „desăvârşita activitate a bărbatului” (după modelul sonetului lui Anvers ce trebuie să indigneze cititorul), şi să fie mai mult decât o amărăciune romanţată sau „poezie populară.” (Călinescu, 1982: 473) Dacă marele critic trasează ca idei principale ale poeziei „teama de a muri nelumit, nostalgia vieţii de speţă”, considerând că Eminescu „trece la metafizică” de la „automatismul erotic” şi că „dragostea devine raţiunea însăşi a vieţii, mai mult, un mister cosmic” (Id. Ibid.), cert e că poemul poate fi interpretat şi ca o constantă definiţie a conceptului de iubire, îmbinând elemente de sacru şi profan. Astfel, în primele patru strofe, precum şi în strofele IX şi X domină elementele profane. Strofele V, VI, VII, VIII, XI introduc în metafizică şi în izvoarele sacrului. Jocul sacru-profan este explicat de Călinescu prin faptul că iubirea poetului „ar fi biruit moartea şi ar fi dat femeii existenţă eternă. De îndată ne scufundăm în mitologie. Dragostea poetului nu e numai o mecanică de speţă şi o aspiraţie spre absolut, ci esenţa unui atavism neînţeles, cu capătul în păgânătate.” Dar oare atavismul de care face vorbire Călinescu să fie chiar atât de neînţeles? 

Ideea aceasta nu-i scapă nici lui Ibrăileanu, care observă că titlul însuşi, prin folosirea determinantului „fără soţ” - un epitet concret şi moral în acelaşi timp, concret fiindcă dă o imagine, moral, pentru că mai întâi e vag şi apoi, pentru că în comparaţie cu ceea ce e cu soţ, evocă ceva stingher, neîmplinit; adică o stare de suflet concordantă cu economia întregii poezii” (1926:129) conţine şi redă dimensiunea metafizică a întregii poezii încă dintru început.

Neîmplinirea, caracterul stingher, sunt dimensiunile esenţiale ale spiritului superior, ale geniului. Nu numai plopii nu au soţ, nici omul de geniu nu are. Reproşul adresat făpturii incapabile de iubire, (identificată de mai toţi exegeţii ca fiind femeia!) este o destăinuire a condiţiei coborârii Spiritului Superior în realitatea imediată şi închegată.

Încă dintru debut, poezia îmbracă duritatea reproşului prin folosirea adverbului temporal adesea, dar mai ales în versurile „Mă cunoşteau vecinii toţi/Tu nu m-ai cunoscut.”

„Palma” pe care Spiritul Superior o dă celui ingrat nu constă neapărat în forţa argumentativă a cantităţii, „multitudinea vecinilor”, ci-n în faptul că absolut toţi cei ce înconjoară acest Spirit Inferior sunt capabili a (re)cunoaşte transfigurarea prin iubire. Spiritul Inferior, apelat cu pronumele personal persoana a doua „tu”, nu se ridică nici măcar la nivelul celor de care se înconjoară. Folosirea perfectului compus al verbului „a cunoaşte” capătă dimensiunea semantică a conotaţiei de „a intui” şi a denotaţiei „a recunoaşte”. Acest sens se lămureşte în strofa a doua, când sinonimul „a înţelege” din versurile: „O lume toată înţelegea/ Tu nu m-ai înţeles.” implică imediat în psiho-semantica textului iubirea, capacitatea eu-lui superior de a se „coborî să iubească o fiinţă ingrată”. Reproşurile continuă în aceeaşi linie puternică, în strofa a treia, implicând măsura temporală prin folosirea imperfectului pe lângă cea materială sugerată de totalitatea vecinilor şi a lumii care „înţelegea”.

Acestei dimensiuni temporale expansionate prin folosirea locuţiunii adverbiale temporale „de câte ori”, i se opune oximoronic parcimonia dimensiunii temporale a intervalului zilei şi mai apoi al orei. „O zi din viaţă să-mi fi dat/ O zi mi-era de-ajuns;/ O oră să fi fost amici, (…)/ O oră şi să mor.” sunt instanţe de dilatare şi contractare a factorului fizico-filosofic timp menite a evidenţia efortul, suferinţa iubirii, dar şi remediul vindecător, nu neapărat prin elixirul „să ne iubim cu dor”, cât mai ales prin dimensiunea temporală a acestui elixir: „O zi”, „o oră” într-o eternitate. Contractarea temporală îl intrigă şi pe Ibrăileanu, care speculează pe marginea ei şi a posibilelor variante. Ibrăileanu devine chiar „categoric”, după cum afirmă Perpessicius (Eminescu, 1973:361) „„O oară” şi nu „o oră”, cum transcrie d-l Scurtu, pentru că Eminescu a scris „o oară”, pentru că „o oră” e ştiinţific şi pedant, pentru că „o oră” e un hiat displăcut.” (Ibrăileanu, 1926: 125) Argumentele lui Ibrăileanu, susţinute de câteva versiuni publicistice, (Familia, Ediţia Socec, Convorbiri literare), lămuresc „oara” criticului şi o transformă semantic din posibil adverb, în arhaizantul substantiv comun, plin de poeticitate depărtată de pedanteria „ştiinţifică”.

Odată cu finalul strofei a IV-a, „O oră şi să mor”, se pătrunde pe o pantă lină în dimensiunea metafizică a iubirii ce motivează suferinţa şi reproşurile. Moartea este echivalarea unei stingeri ce survine prin epuizarea intrinsecă a actului iubirii, act ce are menirea de a înnobila şi ridica un spirit căzut. În această lumină, unităţile temporale de oră şi zi, sau acelea de moment (oară – de la Garabet Ibrăileanu) capătă importanţa etalonului temporal biblic din Geneză. Spiritul Superior creează şi recreează prin forţa iubirii, în ore şi zile, aidoma Demiurgului, Spiritul Inferior.

Modalitatea de transformare şi evoluţie începe şi se dezvăluie odată cu strofa a V-a. Ochiul senin („Dându-mi din ochiul tău senin o rază dinadins”) este simbol pentru simplitatea lipsei de conştiinţă şi conştienţă în timp ce „raza dinadins” exprimă dumnezeirea intrinsecă din spatele simplităţii şi al seninătăţii. Sub puterea transformatoare a entităţii superioare ce se manifestă prin actul iubirii, pe o axă temporală relativă („în calea timpilor ce vin”) s-ar fi ajuns la crearea unui nou suflet-spirit, „o stea s-ar fi aprins”. Acest descendent mărturisit prin termenul „stea”, ca sinonim pentru destinul şi „câmpul de formă” – manifestare şi întrupare a unui om, ar fi fost garanţia nemuririi. Procreând şi materializând iubirea (care este energie pură!), există posibilitatea obţinerii nemuririi prin urmaşi. Ulterior, tot prin această creaţie se materializa nemurirea („Cu ale tale braţe reci/Înmărmureai măreţ”), prin transfigurarea întru idealism („un chip de-a pururi adorat”), prin ridicarea pe o treaptă valorică superioară spirituală („cum nu mai au perechi/acele zâne ce străbat din timpurile vechi”), prin îndumnezeirea eu-lui omenesc.

În strofele VI şi VII - adevărat curs de metafizică – dimensiunea temporală iar expansionează pe o axă liniară vastă, cuprinzând trecut imemorial („din timpurile vechi”) şi infinitul („Ai fi trăit în veci de veci/ Şi rânduri de vieţi.”) Tot dimensiunea temporală din aceste două strofe, cea care apropie pe om de entităţile superioare şi-i asigură nemurirea, mai implică o formă de manifestare a nemuririi. Nu numai prin procreaţie se poate căpăta nemurirea („o stea s-ar fi aprins”), ci şi prin sporirea eu-lui întru eternitate.

Distingem dimensiuni de „undă şi materie” în strofele V şi VI, măiestrit disimulate în metafora stelei şi-n filosofia timpului ce balansează între viitor („Calea timpilor ce vin”; „veci de veci”) şi trecut („pururi”… „timpurile vechi”). Prezentul nu există, întrucât nu s-a împlinit! Axa temporală a trecutului este una a materialităţii şi a concretului. Axa viitorului este cea a reproşului. Axa prezentului este cea a neîmplinirii. („Azi nici măcar îmi pare rău/Că trec cu mult mai rar/Că cu tristeţe capul tău/Se-ntoarce în zadar.”)

Pe o axă a materialităţii trecutului, în strofa a VIII-a, înţelegem că Spiritul Superior, care emană iubire şi tânjeşte către împlinire (nu neapărat lumire!), posedă la rându-i o descendenţă „grea”, materială şi materializată în întrupări succesive, doreşte apropierea printr-o lipsă de idealizare şi prin conştientizarea atuurilor întrupării: („Căci te iubeam cu ochi păgâni = dorinţa, patima – Şi plini de suferinţi = pătimirea prin iubire,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni, părinţii din părinţi” =, atribute ale „cărnii”, ale materiei transmise genetic de generaţii (părinţii din părinţi), de-a lungul întrupărilor succesive („din bătrâni”)).

Spiritul Inferior este marcat, la rându-i, de neîmplinire. Valoarea suferinţei acestuia, se rezumă, însă, la dimensiunea reproşului pierderii unui moment oportun în „micul timp” liniar. Această pierdere, însă, a unei oportunităţi, este irecuperabilă. Singurul indiciu al unui „sentiment” metafizic o dă folosirea locuţiunii adverbiale temporale „în zadar”.

Plopii fara sot - Calina Lefter

Refuzul îmbrăţişării valenţelor profunde ale sentimentului şi conceptului de iubire condamnă Spiritul Inferior la neevindenţiere, la gregaritate. Intrarea în banalitate şi uniformitate, contribuţia la „îngroşarea rândurilor” unei majorităţi amorfe spiritual („Căci azi le sameni tuturor la vorbă şi la port”) este preferată de acesta elitismului transpus în strofa a VI în măreţia dăinuirii marmurei („Cu ale tale braţe reci/Înmărmureai măreţ”).

De partea cealaltă, însă, a Spiritului Superior, neîmplinirea prin eros, duce la stingere, la acea nepăsare specifică Geniului, la o neîndurare faţă de căinţa superficială a fiinţei iubite. (vezi strofa anterioară)

Durerea neîmplinirii prin eros şi ratarea ridicării unei fiinţe inferioare izbucneşte în strofa a XI-a, ca un reproş continuu, adresat inerţiei încăpăţânării Spiritului Inferior, ce şi-ar fi asigurat transcendenţa şi nemurirea prin puterea iubirii. Aceasta este văzută ca „farmec sfânt”, termen folosit cu predilecţie pentru conotaţia de transformare şi trecere în altă dimensiune şi prin jertfa continuă întru evoluţie („candelă s-aprinzi iubirii pe pământ”), atitudine refuzată de spiritul mic, gregar, comun, ce pe axa temporală a prezentului (sinonim pentru întrupare, înfiinţare, înomenire), „le samană tuturor la umblet şi la port.”

Aidoma „emblemei” eminesciene, Pe lângă plopii fără soţ depăşeşte cadrul unei banale poezii de dragoste, escaladând condiţia uneia care aduce ca primă imagine, în mintea cititorului, un şir impar de arbori. Este o creaţie ce-şi trage sevele din magna metaphisica Luceafărului, aşa cum observa Călinescu, „poetul părăsind această zonă şi refugiindu-se în astre, căzând în ataraxia Luceafărului” şi care scoate în evidenţă idealul, dar mai ales eşecul motivaţiei înomenirii.

Bibliografie: 

Maiorescu, Titu. (1966). Eminescu şi poeziile lui in Critice, Editura pentru literatură, Bucureşti. 

Călinescu, George. (1982). Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, E. Minerva, Bucureşti.

Eminescu, Mihai. (1973). Opere Alese, (I), (Ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius) Ed. Minerva, Bucureşti.

Ibraileanu, Garabet. (1968). Scriitori romani si straini, Vol I. Editura pentru literatura, Bucuresti.