Ionel Necula
Necunoscut, numele
Oanei Dugan nu mi-a fost niciodată. L-am întâlnit deseori prin revistele de
cultură, dar, fireşte, informaţiile dobândite pe această cale erau lacunare,
fragmentare şi nearticulate.
Autoarea nu pare să aibă un domeniu de
abordare privilegiat, pe care să-l împrejmuiască exegetic; scrie despre Grard
de Nerval, despre Paulo Coelho şi
Saramago, dar şi despre Eminescu, Mircea Eliade sau despre confraţii săi
contemporani, ceea ce, într-un fel, îi conferă o imagine eruditivă şi plină de
respect. Cine nu râvneşte după o cronică semnată de Oana Dugan? Cu spiritul său critic desfoliat, cu
observaţia pertinentă şi cu prospeţimea expresiei sale calofile şi-a creat deja
o identitate aparte şi o anumită notorietate bine conturată printre scriitori.
Expectaţia Nobelului răspunde unei nevindecate frustrări, devenită
între timp o obsesie românească – aceea
a recunoaşterii performanţelor sale prin decernarea celui mai râvnit premiu internaţional. Fără să cădem în capcana
artificială a presupusului protocronism românesc, cărăuşim impresia că-n
istorie am fost deseori văduviţi de
recunoaşteri şi certificări la care aveam drepturi indiscutabile. De la Odobleja şi Paulescu la Blaga şi Cărtărescu, românii
au această senzaţie că au fost nedreptăţiţi de Comitetul care decernează
râvnitul premiu, dar aspectul nu trebuie să ne surprindă. Care ţară nu are această
impresie, că a furnizat panteonului universal mult mai multe valori decât au
fost recunoscute de instituţia suedeză? De
aici şi senzaţia de frustrare, deşi, lucrul e dovedit, greşeli în această
privinţă s-au făcut cu nemiluita.
Din Eminescu alege poemul Odă (în metru antic) din care face
pretextul unui adevărat curs de filozofie esoterică. Se ştie doar că poemul a
reţinut atenţia multor eminescologi interesaţi să-i descifreze sensurile
ascunse, dar nimeni ca Oana Dugan n-a recurs aşa de convingător la principiile
filozofie buddhiste pentru a-i descifra înţelesurile subcutanate. Conform
filosofiei de pe Gange, omul are pe lângă trup şi patru componente sufleteşti. Astfel, revenind la cele cinci componente
ale spiritului eu-lui uman, vom aminti că sufletul vegetativ e cel care
însufleţeşte primul embrionul în pântecele matern, la şapte ani se
dezvoltă sufletul animal sau
voluntar care conferă copilului controlul propriilor gesturi. Se dezvoltă apoi
viaţa afectivă, în jurul vârstei de paisprezece ani când sufletul emoţional
capătă contur împingând fiinţa să se lase condusă de către sensibilitatea sa. Apare spre vârsta coacerii
minţii adică spre douăzeci şi unu de
ani, capacitatea de a gândi, când se instalează sufletul raţional, intelectual,
când fiinţa umană intră definitiv în posesia facultăţilor de înţelegere şi
gândire.
Ce constată autoarea? Încercând o rescriere mai liberă a fiecăreia
din cele cinci strofe ale poeziei,
autoarea constată că de fapt fiecare strofă corespunde unui tip de componentă
sufletească, iar poezia, în întregul ei recompune microcosmosul uman, aşa cum figurează în filosofia hindusă
şi drumul eului, etapele lui de împlinire astrală şi de întrupare într-o
condiţie de excepţie - cea a personalităţii. Aflu că eseul a fost premiat la Botoşani şi cred că, prin
noutatea lui, induce printre eminescologi o nouă dimensiune în înţelegerea lui
Eminescu. Se ştie ce semnificaţii profunde căpăta noţiunea de personalitate în
opera lui Eminescu, dar ea trebuie privită, vorba lui Hegel, cu drum cu tot,
adică împreună cu întregul traseu al devenirii ei, aşa cum rezultă din această
perspectivă exegetică propusă de Oana Dugan.
Tot prin intermediul filosofiei buddhiste
este privită şi epica lui Mircea Eliade, unde fantasticul, modalitate dominantă
în substanţa sa narativă, se legitimează din mistica hindusă, mai exact, din dialogul
omului cu sacralitatea şi cu suprafirea. Admiţând că fantasticul este antiteza
realului, e firesc să ne întrebăm prin ce fisură poate fi indus în structura unei compoziţiei
epice. Faptul că Mircea Eliade apelează la fundamentele doctrinei buddhiste e
un semn al cercetărilor eliadeşti asupra religiilor şi credinţelor religioase. E
un semn că eseista a înţeles bine nu doar epica lui Mircea Eliade, dar şi
temeiurile, fundamentele pe care se sprijină.
O diviziune a cărţii este constituită din
poziţionările şi cronicele de întâmpinare semnate de Oana Dugan în marginile
unor cărţi scrise de confraţii săi precum Paul Sân Petru, Aurel M. Buricea, Max
Popescu Vella sau Gheorghe Andrei Neagu. Unii dintre ei au fost şi-n atenţia
noastră şi mă bucur să constat o anumită similitudine în opinii şi puncte de
vedere.
Prezenţă tonică la manifestările
culturale organizate în spaţiul cultural gălăţean, Oana Dugan îşi asumă responsabilităţi
de cronicar şi dă seama despre ele în depoziţii pertinente şi generoase. Aşa
cum sunt proiectate pe un ecran panoramic aferat, cronicile sale transcend
efemerul, interesul ocazional, îşi pierd circumstanţialitatea şi vor constitui,
suntem siguri, repere rezolubile într-o
viitoare bibliografie a evoluţiei culturale din arealul Dunării de Jos. Nu ştim
încă cine se va încumeta s-o scrie, dar ştim că paginile Oanei Dugan vor fi
indispensabile.
Există în abordările Oanei Dugan o mare
diversitate tematică şi problematică, ceea ce o aduce până sub streaşina
erudiţiei. Cu aceeaşi abilitate nereprimată scrie despre Fănuş Neagu (Opera omnia), dar şi despre Eugenio
Coşeriu, Ion Caramitru sau caricaturistul Florian Doru Crihană. Nu mai spun că
multe din dispunerile sale au ca destinaţie şi-au fost publicate prin diferite
reviste de cultură franceze, la care autoarea colaborează şi pe care le
alimentează curent cu informaţii despre evenimentele culturale româneşti.
Ştiu că printre cărturarii locului nu se
bucură de aprecieri unanime, dar asta contează mai puţin. Sigur este că eu o
creditez ca pe o scriitoare de aleasă distincţie intelectuală, că-mi propun
să-i urmăresc evoluţia cu înfrigurare,
să dau seama de prestaţiile sale scriitoriceşti şi s-o recomand călduros
tuturor celor interesaţi de literatură serioasă şi bine scrisă.
