MULȚUMESC! - o evocare a lui Sorin Ullea

Dr. Valeriu Dimitriu  

Aveam doisprezece ani când l-am cunoscut prima oară. Eram cu bunicii mei în vacanță la mănăstirea Văratec, ca in fiecare vară. Bunica pomenise la un moment dat într-o discuție de un profesor de la București, specialist de marcă în pictură bizantină, fost coleg de liceu al bunicului, care îl cunoscuse personal pe Ion Barbu. Fiind un mare admirator al liricii barbiene, am tresărit la auzul acestor cuvinte, replicând pe loc: „Vreau neapărat să-l cunosc și eu pe acest om!”

Așa am făcut cunoștință pentru prima oară, în 1998 , cu Sorin Ullea. Am rămas profund impresionat, încă de la prima întâlnire, de erudiția și expresivitatea mimico-gestuală a Domniei Sale. Emil Cioran spunea undeva că “trebuie să învățăm a scoate aburi din idei”. Așa făcea Sorin Ullea, când povestea febril despre călătoriile sale sau când pur și simplu exprima opinii cu privire la diferite teme culturale. Fiecare idee exprimată de Domnia Sa era un prilej de reflecție, o invitație la o continuare, la o nouă dezbatere pe tema respectivă. Când l-am întrebat, nevenindu-mi să cred, dacă l-a cunoscut într-adevăr pe Ion Barbu, mi-a răspuns plin de voie bună pe un ton hotărât: “Am fost prieteni la cataramă”.  Iradiam de fericire, eram onorat la vârsta mea pe atunci să cunosc o asemenea personalitate. În plus, trăiam cu un sentiment de neîmplinire, cauzat de lipsa unui model intelectual autentic, viu. Sorin Ullea era în primul rând un om viu, autentic. Nu avea nimic din formalismul din păcate des întâlnit în mediul universitar. Natural, plin de viață, vorbea cu mine ca și cum am fi fost de aceeași vârstă. Spunându-i că sunt interesat de istoria antică, m-a încurajat mult să merg pe drumul acesta, dacă și peste câțiva ani voi rămâne cu aceeași pasiune pentru istorie. L-am ascultat cu luare aminte, profund recunoscător pentru sfaturile date.

                       

A doua oară când l-am întâlnit aveam șaptesprezece ani. Din nou încântat de discuțiile deosebit de interesante la care am participat alături de bunicul, la care Sorin Ullea ținea foarte mult. Asistam fie la un festin intelectual, fie la o hazlie depănare de amintiri din liceu între cei doi. Profesorul Ullea era un om cu care nu te plictiseai niciodată. Avea ceva nobil, aristocratic ce emana din ființa sa. O decență desăvârșită, dublată de o eleganță a exprimării și gesturilor. Apoi frapa erudiția și modestia. Nu în ultimul rând, avea și simțul umorului. Îmi amintesc de exemplu, cum povestea despre examenul de licență dat cu George Călinescu. Pe atunci, în vara lui 2003, îmi spunea “Mr. Cambridge”, făcând referire la șansele mele de a intra și studia în mediul universitar britanic.

 Plănuiam și mă gâdeam cu bucurie pe atunci că îl voi revedea, că vom mai sta de vorbă. Îmi pusesem în gând să-l vizitez la București. Dar viața mea urma să ia un alt curs și nu am mai ajuns să îl revăd pe Sorin Ullea. Profund impresionat la auzul morții sale, mi-am dat deodată seama că a mai apus o Stea a culturii românești, un model intelectual ce ar mai fi putut fi exemplu de urmat pentru noi, tânăra generație. Mă gândesc de multe ori la Domnia Sa. De fiecare dată când puterile de muncă intelectuală îmi scad, imaginea profesorului îmi revine în minte și o seninătate din alte sfere mă cuprinde. Entuziasmul de lucru îmi revine... Pentru faptul că a fost prezent în viața mea, eu îi voi păstra veșnic amintirea și îi voi spune mereu: „Mulțumesc!”