Vicolind, s-a Mantuit poezia!

 

Oana Dugan

 

 

Inner Callings – Chemări lăuntrice, cartea de debut a Bristenei Mantu, nepoata sensibilului poet Sterian Vicol, vine ca o gură de aer proaspăt în literatura română „dată la export” Apusului Europei, născând din noua generaţie iţită din frâmântările dornice de libertate şi eliberare ale anilor ’90 şi din frământările interioare ale generaţiei Emo, un stil aparte, specific dezrădăcinatului ce aparţine Tradiţiei Estului confruntat cu vâltoarea vieţii Vestului Europei. Jurnalul unui pelerin, cum este subintitulată cartea de poezie a Bristenei Mantu, tocmai acest lucru specifică: anume căutările şi tăinuirile interioare ale sufletului crescut la umbra valorilor Tradiţiei raportate la tumultul vertiginos al Lumii. Fiindcă ce altceva este o căutare interioară decât un drum în tainiţele propriului abis, pe ale cărui meandre labirintice nu poţi fi decât un etern pelerin? Autoarea însăşi este conştientă de frământările pe care le propune cititorului şi-şi consideră, pe drept cuvânt, lucrarea, ca pe o carte de terapie poetică, încât l-am putea parafraza pe Horaţiu şi afirma, după o atentă citire, în asentimentul aceluiaşi Homer („bonus dormitat Homerus”!): Ut therapia poesis! Or, o întreagă şcoală de psihanaliză este rezumată în versurile de multe ori cu iz de poezie populară românească într-o perfectă prozodie „anglicească” şi rafinată expresie în limba de origine, prin simplitatea alegerilor lexicale şi semantica frustă. Între troienirile vi(s)colinde ale Vindecării în păcat ale bunicului, din anii ’90, sau între lirismul pur cu accente de sensibilitate romantică al poemelor de debut ale acestuia şi maturizarea poetică la umbra lui Nichita Stănescu, ca o întreagă pleiadă optzecistă de altfel, şi încercările terapeutice prin poezia cu tendinţe clar psihanalitice a nepoatei, se naşte nu numai un hău generaţional al posibilităţilor expresive, ci o întreagă visum mundi a generaţiilor trezite la realitatea mileniului al III-lea, într-un New Age definitiv conturat ce-şi consumă deja potenţele spirituale. Carte nu numai a chemărilor, ci mai ales a încercărilor de depăşire a limitărilor spiritului în căderea sa în materie, lectura acesteia stârneşte un sentiment de „deznudare” în faţa diavolului bulgakovian, trăind pe viu impresia ochilor lasciv-scrutători şi avizi de viaţă ai lui Woland pe trupul tânăr al Margaretei sub acel neutru „без церемонии” din preambulul Balului Lunii Pline. Aceeaşi privire scrutător-pătrunzătoare o aruncă poetessa în fiecare vers al poemelor sale menite a dezţeleni patimi, a le dispersa şi dezrădăcina din tainiţele fiinţiale ale Spiritului trecut metempsihotic din experienţă în experienţă în turbulenţa vieţii pământene a acestui moment de kali yuga.

Cu posibilităţi şi mijloace estetice derivate din terapiile convenţionale şi neconvenţionale ale Psihologiei vestice contopite cu influenţele din ce în ce mai crescânde ale spiritualităţii, filosofiei şi metafizicii extrem-orientale, într-un limbaj simplu, tipic psihoterapeutului, cu valenţe expresive limitate în principal la valorile denotative ale verbului şi mai deloc jucând pe estetica inovării limbajului, poetica Bristenei Mantu nu propune deloc nevrozele spiritului tulburat şi turbulent al poetului „clasic întru modernism”, nici dilemele şi angoasele propriei fiziologii şi fiziopatologii (a se vedea trăirile anxioase şi pline de fiorii unei feminităţi patogenice ale poeteselor nouăzeciste!). Ci vine cu soluţii de ieşire din temerile existenţiale potenţial debilitante cu o nonşalanţă specifică acelui „Pragmatism mistic/delicat act de echililbru/între raţiune şi pasiune/structură şi spontaneitate”(..) de ca şi cum un întreg curs de psihoterapie s-ar putea transpune imanent în poezia provocărilor vieţii.

Între „vodevil dulceag” şi summum criticum litterarium – Gheorghe Şeitan: Mioriţa vine din cer – mit al Nemuririi la români

 Oana Dugan

 

La aproape două decenii distanţă de lucrarea care l-a consacrat ca de netăgăduit critic literar (Zalmoxis în cântecul bătrânesc), omul de litere şi profundă cultură, Gheorghe Şeitan, „recidivează”, punând un apăsat punct pe „i” în ceea ce priveşte exegeza Mioriţei, demonstrând irefutabil că aceasta nu este o creaţie populară, ci, aşa cum observam cu mai bine de zece ani în urmă, la rându-ne, în studiul Mioriţa - de la profanul formei, la semiotica sacrului (Dugan, 2012), o creaţie cultă, mai bine zis cultică, rituală, întărind, dacă mai era cazul, şi fundamentând ceea ce ne străduiam a arăta în studiul cu pricina, anume că „balada” „vine din cer”, este revelată şi reprezintă „chintesenţa sacralităţii spiritului românesc depăşind facil statutul de mit pastoral, îmbrăcând haina unei suite de mituri, dintre care, dominant nu e cel pastoral, aşa cum ni-l prezintă forma, ci tocmai cel al spirito-genezei şi evoluţiei elementului sacru la români”. (Dugan, 2012) Că la vremea respectivă ne bazam argumentaţia cu elemente luate inclusiv din ideile lui Gheorghe Şeitan şi că acesta nu a folosit studiul nostru de atunci în vasta-i bibliografie la lucrarea Mioriţa vine din cer, publicată de Editura Ex Ponto în 2020, nu poate decât să sublinieze o gândire comună dar şi o suită de caracteristici indeniabile ale textului baladei, care fac din aceasta ceva cu mult mai mult decât ceea ce critica literară a pus pe tapetul exegetic până acum. Pe de altă parte, mai reliefează şi faptul că, pe undeva, există un mod similar de a percepe un text, în baza unei subiacente bibliografii asemănătoare sau comune, dar şi că aceste câteva rânduri nu sunt o cădere în extaz sau admiraţie de tipul „noi între noi”, ci, la fel ca şi în cazul lucrării despre Toma Alimoş, o plăcută revelaţie precum şi o incontestabilă diacronică consolidare critică a ceea ce observam, eminamente pe textul arhicunoscut al baladei şi mai puţin pe numeroasele-i variante, în peregrinările noastre vrâncene din 2010.Cu Mioriţa vine din cer, Gheorghe Şeitan, polemizând deschis, combătând cu argumente solide şi greu contestabile un întreg aparat critic al baladei, nesfiindu-se a pune la „index” nume precum Amzulescu, Muşlea, Brăiloiu, Fochi sau chiar Eliade, Haşdeu şi Blaga, reuşeşte să susţină, incorect politic pentru vremurile pe care le trăim, faptul că Mioriţa este un text iniţiatic antic, obţinut prin revelaţie divină, un alt „text sacru provenind din antichitatea getică”, identificabil ca formă cu creaţii de tipul sruti sau smrti din cultura indică, cu care poate fi lesne comparată, prin puterea vechimii, dar şi a formei şi conţinutului. 

Familia Dugan din Cireş-Opăiţeni - artizani ai Unirii Bucovinei cu Patria Mama

Motto:

„Cunoaşterea este recunoaştere.”

Aristotel

Nici nu se concepe, după 2009 încoace, a se vorbi despre Unirea Bucovinei cu Patria Mamă fără a se menţiona contribuţia cu asupra de măsură a unei familii de ţărani şi intelectuali români din Moldova de Nord, ţinutul Bucovinei, originară din Cireş-Opăiţeni, un sat din raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi. Mai ales după ce Institutul “Bucovina” al Academiei Române a scos la iveală din mucede arhive cronicile de familie şi însemnările bravilor membri ai acestei familii cu o conştiinţă naţională ieşită din comun, marcată emblematic de iubirea de patrie, ţară, popor şi stat unitar.

Manuscrisele lui Ilie Dugan-Opaiţ, grupate sub titlul Familia Dugan din Cireş-Opăiţeni, publicat de Institutul „Bucovina” al Academiei Române în 2009 precum si Albumul Mare al Societatilor Academice Arboroasa si Junimea din Cernauti opera de jertfa a Profesorului emerit Arcadie Dugan-Opait sau de Vatajelul lui Valerian Dugan Opait se constituie in 

emblemă a Centenarului României, deschizand calea unei scriituri memorialistice şi identitare de excepţie în literatura română de specialitate. 

Arcadie Dugan Opait elev (viitor profesor)

Magna conscientia a Neamului şi Clanului, aidoma fratelui său, distinsul şi de-acum celebrul profesor bucovinean Arcadie Dugan-Opaiţ, membri marcanţi şi activi ai Junimii nord moldave, Ilie Dugan-Opaiţ pune înaintea generaţiilor viitoare ale neamului său mai multe lucrări cu caracter memorialistic, monografic şi biografic, cu aceeaşi patimă pentru eternitatea creaţiei întrupate în cuvânt ca şi ideea bulgakoviană a Nemuririi, cu care celebrul scriitor ucrainean îşi blagosloveşte personajul Pilat! Spre deosebire de „nemurirea” bulgakoviană şi biblică a lui Pilat, marcată de înălțarea întru veşnică pomenire prin valoarea altuia dar mai ales prin ştirbirea şi împilarea acesteia, Neamul Duganilor aspiră la însemnătate diacronică prin ridicarea din anonimat a fiinţei, identificate cu cea a poporului şi naţiunii din care se trage, cu cea a teritoriilor ce i-au fost date de Dumnezeu spre stăpânire, prin eforturi şi izbânzi proprii. „Şi, totuşi, omul poate să rămână nemuritor peste veacuri, dacă rămâne ceva scris de la el sau despre el”, spune Ioachim Popescu în Povestea vieţii mele, rezumând intenţia şi isprava unchiului său cu marcantă conştiinţă de sine.

Ilie Dugan Opait

Ilie Dugan-Opaiţ, absolvent de Drept şi român de frunte în comunitatea din care se trage, dezvoltă sentimentul imortalităţii prin consemnare, ca urmare a meseriei (ştiut fiind că scripta manent), dar şi ca urmare a educaţiei primite, fiind printre primele generaţii ale neamului său care înţeleg că educaţia, învăţătura, aduc omului şi alte beneficii decât strict socio-materiale: asigură transcendenţa dincolo de pomenirea a două-trei generaţii succesive, la litaniile ritualice de peste an ale dispăruţilor… Această conştiinţă de sine, deloc exacerbată, ci puternic ancorată   într-o viziune identitară de excepţie - de invidiat în zilele de azi ale Corectitudinii Politice - aduce cititorului înaintea ochilor şi a minţii, imaginea unei lumi cândva existente şi demult apuse, a unei Românii a Conştiinţelor, a cinstei, onoarei şi dorinţei de evoluţie spirituală şi materială prin meritocraţie, având darul de a crea o indestructibilă legătură între generaţii dar şi de a recrea, măcar şi la nivel utopic sau al imaginarului, acea lume cu o aură de decenţă şi respect, ce străbătea peste inevitabilul sordid al vieţii.

Un curs de filosofie metafizică în versuri clasice - Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu

http://wholicab.in/audio/ovidiu-iuliu-moldovan-oda-in-metru-antic/

Oana Dugan

 Premiul pentru interpretare critică a operei eminesciene, la Concursul Naţional „Porni Luceafărul…”, Botoşani, 2008

Urmând o mai nouă preocupare, anume aceea de a citi lucrări cu caracter de parapsihologie, de metafizică, m-am surprins, nu numai o dată, rememorând versuri sau frânturi de versuri eminesciene care păreau a exprima în metafore de o putere filosofică asemănătoare „greutăţii grinzilor” (G. Călinescu) conţinutul lucrărilor pe care le răsfoiam. Citeam astfel despre existenţa mai multor „suflete” pe care omul le posedă şi care se instalează în fiinţa umană prin faze succesive, iar că acestea nu ar reprezenta decât componentele naturii inferioare a omului. Desigur, marii iniţiaţi vorbesc de acestea cum că ar fi manifestări în oglindă ale naturii superioare şi că fiecare „suflet” se întregeşte în natura superioară a eu-lui omenesc cu un „suflet” de natură divină. Ideea nu este nouă, şi poate fi găsită în toate sistemele filosofice, de la hinduşi, la buddhişti, la neoplatonicieni, şi mai apoi, mai mult sau mai puţin, la creştini. Astfel, vorbind de corp fizic, îmbrăcat de unul astral şi mai apoi de unul mental, filosofii hinduşi au încercat să le atribuie un corp cauzal, unul budic şi unul atmic ca reprezentări ale laturii divine a eu-lui. Astfel, dacă fiecărei laturi a naturii inferioare îi corespunde una a naturii superioare, cineva sau ceva trebuie să le ajute să se reîntregească, să se „redea” una alteia. Îmi încolţi de undeva din subconştient ultimul vers adonic al Odei ( în metru antic) a lui Eminescu, „(...) pe mine / Mie redă-mă.”. Am purces astfel cu cele două texte (n.n. cel al poeziei şi cel de metafizică) în paralel la o analiză cât mai atentă a poeziei eminesciene, pe care Titu Maiorescu o considera drept singura odă „admirabilă < în metru antic>” din literatura noastră, afirmând unicitatea lui Eminescu, „dar Eminescu este unic: a cere de la traducătorul lui Horaţiu (n.n. C. Ollănescu- Ascanio) să reproducă toate poeziile autorului latin în asemenea limbă şi ritm ar însemna a cere de la un traducător să zămislească în firea sa intimă toate feluritele dispoziţii sufleteşti ale altuia şi să le renască apoi, să le creeze din nou în o altă limbă – lucru imposibil de la un modern la un antic” ( T. Maiorescu, Critice,  III, 1915, p.237).

Imagine preluata de pe http://agora.md

Încercând o interpretare prin prismă parapsihologică, ne vom îndepărta, evident, de interpretarea clasică a lui Perpessicius care vede în filosofica poezie eminesciană „altoiul unor vechi şi noi experienţe sentimentale”. Pentru o mai bună înţelegerea a Odei şi a interpretării de natură „metafizică” vom încerca reproducerea unei scheme grafice a reprezentării structurii eu-lui omenesc, apoi vom anunţa de la început caracterul de excelent cunoscător al lui Eminescu al filosofiei în special a celei a lui „Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddhaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el  (n.n. Eminescu) afla în comoara ideilor astfel culese, materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti” ( T. Maiorescu, Critice ...., p. .....)

An Intercontinental Dialogue on Life, Destiny and Scholarly Development

an interview by Professor Quan Yi Zhang

Professor Quanyi Zhang 

Quanyi Zhang: Oana Dugan, what does it mean to be a “transnational, transcultural and multilingual scholar”? What is it like to be a Romanian teacher of English working in China, doing research on three continents and getting published worldwide?

Oana Dugan: It means a great deal to anybody and a huge responsibility to me. I never ever dreamt of such a status. It only occurred to me when I decided to go my own way in life. Nevertheless, I still do not consider myself a true scholar, but a researcher and tutor with some international experience. Obviously, I am multilingual since I fluently speak three languages and can make out the meaning of life in at least another three languages, and definitely I am transnational and transcultural since I left a country from Eastern Europe to work in the Far East, thus encompassing a huge geographical span with its cultural characteristics which became partly a second nature to me. Yet, when you are in the turmoil of events, you are never fully aware of what is happening to you and what you convert into. I always considered myself the Romanian teacher of English and French doing her job in China or other parts of the Far East but never more. The label of “transnational, transcultural and multilingual scholar” was stuck to me, if I may say so, by Dr. Li Guicang, Dean of Zhejiang Normal University, partly due to my so far published books, partly due to our working together in Shantou University where he was head of the Foreign Languages Center. At that time, he helped me a lot and supported all my foreign languages (therefore multilingual) activities which were later to be reflected in the French international press (see, for instance, the Defense de la Langue Française publications of 2004, 2006 and 2008, published under the high patronage of the French Academy!). I may also speculate that my research activities and the international conferences I took part in also add credits to such a label. However, this is but the tip of the iceberg of what could really be the appanage of a scholar…  Working in China proved essential for me to develop as a university staff. Chinese universities unwrapped for me a whole new perspective on modern teaching and didactical innovations. As for the research done on three continents, it just happened. I never meant it to be so. Yet, it would be a pity to come from the old continent of “culture and civilization” with a rich innate background, face another continent of “wisdom, wonder and practicality” and have the chance to get published on a “third party” continent, be it the Australian one. I may say that this is what destiny put before me. Some are given children, welfare, riches, properties, love, lovers or dream-like marriages. Some others are given chances to develop emotionally, spiritually, intellectually, or grow professionally. What I think life offered me was a little bit of controversial fame and appreciation but also the setting for it. And yes, I am very much envied for this destiny, although, believe me, it is not an easy-going one!

See more here!

Scriitori, vă ordon, treceţi… Sena! Literele OANEI DUGAN, doi poeţi francezi şi Axis Libri, la Paris!

Victor Cilincă

"Scriitori, vă ordon, treceţi…  Sena! Literele OANEI DUGAN, doi poeţi francezi şi Axis Libri, la Paris!"

Invitaţie la o triplă lansare de carte

Sunteţi invitaţi miercuri, 25 mai 2016, la orele 17:00, pe Esplanada cu tei dintre P-uri,Galaţi, în cadrul

Festivalului Naţional al Cărţii "Axis Libri" 

ediţia a VIII-a

sub onorantul patronaj al Preşedintelui Asociaţiei Rencontres Européennes – Europoésie Paris, 

la o triplă lansare de carte:

Dincolo de rimă – autori: Thierry Sajat, Joël Conte, Ed. Axis Libri, Galaţi

Hokusai en Haïkus – autor: Oana Dugan, Ed. Thierry Sajat, Paris, 2016
Idioms between Motivation and Translation – a Didactics’ Means, Sarbatoare Publications, Sydney, 2015, cu varianta sa în limba chineză:

Xi Guan Yong Yu: Cong You Lai Dao Fan Yi – Yi Zhong Jiao Xue Fa – autor: Oana Dugan, Editor: Zhe Jiang University Press, R. P. Chineză, 2016.

Pe lângă plopii fără soţ – expresie a eşecului motivaţiei înomenirii

Oana Dugan

Motto – „Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putu să-l distingă?”

Titu Maiorescu - Critice

Considerată de marea critică ( G. Călinescu) drept „o poezie ce porneşte pe o idee sentimentală excelentă în sens popular”, în care „omul de toate zilele cugetă în direcţia legilor speţei şi pentru el dragostea are întotdeauna dreptate, iar nepăsarea e mereu vinovată, încât gândul că o femeie poate merge cu alterarea instinctului până a nu vedea dragostea unui om, pe care toţi o văd, e de un patos inimitabil.”, Pe lângă plopii fără soţ se concentrează pe ideea unui reproş cap-coadă, adresat făpturii iubite şi incapabilă de iubire, remarcat de însuşi Călinescu în notele sale critice sub forma: „„Mortul” mai are doar atâta zvâcnire de viaţă cât să impute ca un oracol, femeii, că a stricat rânduiala cosmică.”

Însă recursul la metafizica ce caracterizează din plin „faza din urmă a poeziei lui Eminescu, faza de perfecţie şi de strălucire” (Ibrăileanu, 1968: 132), face ca „inteligenţa covârşitoare ce caracteriza personalitatea lui Eminescu (Maiorescu, 1966: 461) să depăşească „singurul merit formal trebuitor unei teme atât de simple” ca fiind „desăvârşita activitate a bărbatului” (după modelul sonetului lui Anvers ce trebuie să indigneze cititorul), şi să fie mai mult decât o amărăciune romanţată sau „poezie populară.” (Călinescu, 1982: 473) Dacă marele critic trasează ca idei principale ale poeziei „teama de a muri nelumit, nostalgia vieţii de speţă”, considerând că Eminescu „trece la metafizică” de la „automatismul erotic” şi că „dragostea devine raţiunea însăşi a vieţii, mai mult, un mister cosmic” (Id. Ibid.), cert e că poemul poate fi interpretat şi ca o constantă definiţie a conceptului de iubire, îmbinând elemente de sacru şi profan. Astfel, în primele patru strofe, precum şi în strofele IX şi X domină elementele profane. Strofele V, VI, VII, VIII, XI introduc în metafizică şi în izvoarele sacrului. Jocul sacru-profan este explicat de Călinescu prin faptul că iubirea poetului „ar fi biruit moartea şi ar fi dat femeii existenţă eternă. De îndată ne scufundăm în mitologie. Dragostea poetului nu e numai o mecanică de speţă şi o aspiraţie spre absolut, ci esenţa unui atavism neînţeles, cu capătul în păgânătate.” Dar oare atavismul de care face vorbire Călinescu să fie chiar atât de neînţeles? 

Ideea aceasta nu-i scapă nici lui Ibrăileanu, care observă că titlul însuşi, prin folosirea determinantului „fără soţ” - un epitet concret şi moral în acelaşi timp, concret fiindcă dă o imagine, moral, pentru că mai întâi e vag şi apoi, pentru că în comparaţie cu ceea ce e cu soţ, evocă ceva stingher, neîmplinit; adică o stare de suflet concordantă cu economia întregii poezii” (1926:129) conţine şi redă dimensiunea metafizică a întregii poezii încă dintru început.