Premiul
pentru interpretare critică a operei eminesciene, la Concursul Naţional „Porni Luceafărul…”, Botoşani, 2008
Urmând o mai nouă preocupare,
anume aceea de a citi lucrări cu caracter de parapsihologie, de metafizică,
m-am surprins, nu numai o dată, rememorând versuri sau frânturi de versuri
eminesciene care păreau a exprima în metafore de o putere filosofică
asemănătoare „greutăţii grinzilor” (G. Călinescu) conţinutul lucrărilor pe care
le răsfoiam. Citeam astfel despre existenţa mai multor „suflete” pe care omul
le posedă şi care se instalează în fiinţa umană prin faze succesive, iar că
acestea nu ar reprezenta decât componentele naturii inferioare a omului.
Desigur, marii iniţiaţi vorbesc de acestea cum că ar fi manifestări în oglindă
ale naturii superioare şi că fiecare „suflet” se întregeşte în natura
superioară a eu-lui omenesc cu un „suflet” de natură divină. Ideea nu este
nouă, şi poate fi găsită în toate sistemele filosofice, de la hinduşi, la
buddhişti, la neoplatonicieni, şi mai apoi, mai mult sau mai puţin, la
creştini. Astfel, vorbind de corp fizic, îmbrăcat de unul astral şi mai apoi de
unul mental, filosofii hinduşi au încercat să le atribuie un corp cauzal, unul
budic şi unul atmic ca reprezentări ale laturii divine a eu-lui. Astfel, dacă
fiecărei laturi a naturii inferioare îi corespunde una a naturii superioare,
cineva sau ceva trebuie să le ajute să se reîntregească, să se „redea” una
alteia. Îmi încolţi de undeva din subconştient ultimul vers adonic al Odei (
în metru antic) a lui Eminescu, „(...) pe mine / Mie redă-mă.”. Am
purces astfel cu cele două texte (n.n. cel al poeziei şi cel de metafizică) în
paralel la o analiză cât mai atentă a poeziei eminesciene, pe care Titu
Maiorescu o considera drept singura odă „admirabilă < în metru antic>”
din literatura noastră, afirmând unicitatea lui Eminescu, „dar Eminescu este
unic: a cere de la traducătorul lui Horaţiu (n.n. C. Ollănescu- Ascanio) să
reproducă toate poeziile autorului latin în asemenea limbă şi ritm ar însemna a
cere de la un traducător să zămislească în firea sa intimă toate feluritele
dispoziţii sufleteşti ale altuia şi să le renască apoi, să le creeze din nou în
o altă limbă – lucru imposibil de la un modern la un antic” ( T. Maiorescu, Critice,
III, 1915, p.237).
![]() |
| Imagine preluata de pe http://agora.md |
Încercând o
interpretare prin prismă parapsihologică, ne vom îndepărta, evident, de
interpretarea clasică a lui Perpessicius care vede în filosofica poezie eminesciană
„altoiul unor vechi şi noi experienţe sentimentale”. Pentru o mai bună
înţelegerea a Odei şi a interpretării de natură „metafizică” vom încerca
reproducerea unei scheme grafice a reprezentării structurii eu-lui omenesc,
apoi vom anunţa de la început caracterul de excelent cunoscător al lui Eminescu
al filosofiei în special a celei a lui „Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai
puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddhaiste,
admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile,
posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română,
el (n.n. Eminescu) afla în comoara
ideilor astfel culese, materialul concret de unde să-şi formeze înalta
abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini
al gândirii omeneşti” ( T. Maiorescu, Critice ...., p. .....)

