Oana Dugan
La aproape două decenii
distanţă de lucrarea care l-a consacrat ca de netăgăduit critic literar (Zalmoxis
în cântecul bătrânesc), omul de litere şi profundă cultură, Gheorghe
Şeitan, „recidivează”, punând un apăsat punct pe „i” în ceea ce priveşte
exegeza Mioriţei, demonstrând irefutabil că aceasta nu este o
creaţie populară, ci, aşa cum observam cu mai bine de zece ani în urmă, la rându-ne,
în studiul Mioriţa - de la profanul formei, la semiotica sacrului (Dugan,
2012), o creaţie cultă, mai bine zis cultică, rituală, întărind, dacă mai era
cazul, şi fundamentând ceea ce ne străduiam a arăta în studiul cu pricina,
anume că „balada” „vine din cer”, este revelată şi reprezintă „chintesenţa
sacralităţii spiritului românesc depăşind facil statutul
de mit pastoral, îmbrăcând haina unei suite de mituri, dintre care,
dominant nu e cel pastoral, aşa cum ni-l prezintă forma, ci tocmai cel al spirito-genezei şi evoluţiei
elementului sacru la români”. (Dugan, 2012)
Că la vremea respectivă ne bazam argumentaţia cu elemente luate inclusiv din
ideile lui Gheorghe Şeitan şi că acesta nu a folosit studiul nostru de atunci
în vasta-i bibliografie la lucrarea Mioriţa vine din cer, publicată
de Editura Ex Ponto în 2020, nu poate decât să sublinieze o gândire comună dar
şi o suită de caracteristici indeniabile ale textului baladei, care fac din
aceasta ceva cu mult mai mult decât ceea ce critica literară a pus pe tapetul
exegetic până acum. Pe de altă parte, mai reliefează şi faptul că, pe undeva,
există un mod similar de a percepe un text, în baza unei subiacente
bibliografii asemănătoare sau comune, dar şi că aceste câteva rânduri nu sunt o
cădere în extaz sau admiraţie de tipul „noi între noi”, ci, la fel ca şi în
cazul lucrării despre Toma Alimoş, o plăcută revelaţie precum şi o
incontestabilă diacronică consolidare critică a ceea ce observam,
eminamente pe textul arhicunoscut al baladei şi mai puţin pe numeroasele-i
variante, în peregrinările noastre vrâncene din 2010.
Pornind de la ideile lui Mircea Eliade, cum că în Mioriţa ne aflăm „într-un cosmos liturgic în care se săvârşesc Mistere”, bazându-şi dizertaţia pe o profundă cultură hindusă, cu care deja ne-a obişnuit, Şeitan evidențiază că Mioriţa este de fapt un text ce adună în forma sa chintesenţa înţelepciunii poporului privitoare la atingerea Nemuririi şi la desăvârşirea sa spirituală.
Balada, ce poate fi considerată ca având caracter de lege, fiindcă „ea codifică la nivel de trăire mentală modul de comportare a castei asceţilor renunţători la lume”, este, în opinia autorului „fără a expune o doctrină, un produs al unei filozofii getice regăsibile şi în Upanişade – opere socotite sacre şi revelate.” De altfel, pe tot parcursul cărţii, trimiteri la literatura revelată indiană vin să solidifice argumentaţia, autorul însuşi justificându-şi demersul prin faptul că „o sumă de creaţii ale românilor, socotite până la noi a fi folclor, sunt de fapt texte sacre, provenind din antichitatea getică iar identificarea lor s-a făcut prin comparaţie cu cele similare aparţinând culturii antice a hinduşilor. Chiar dacă se află într-o formă mai mult sau mai puţin degradată datorită timpului, putem recunoaşte creaţiile de tip sruti (revelaţia) din care face parte şi Mioriţa şi cele de tipul smrti (tradiţia, amintirea)". Valorificând variantele baladei din culegerea monumentală a lui Adrian Fochi, Şeitan ajunge la concluzia că Mioriţa nu este o creaţie populară, ci un cânt sacru, al iniţiatului care-şi caută calea Nemuririi aidoma taoistului extrem-oriental, cu care, în anumite versiuni ale textului, se şi identifică (elementele semantico-textuale puse în valoare de autor sunt de-a dreptul fascinante şi aruncă o lumină nouă, neexplorată şi neinvestigată critic până la el). Astfel, orice amănunt textual nu este privit ca o simplă „întâmplare” prozodică sau eventuală influenţă diacronică sau toponimică asupra unui text-suşă, ci, de multe ori, ca o reală dezvăluire a caracterului de text sacru, revelat şi revelator pentru o realitate spirituală. Profunda cultură a autorului plimbă cititorul nu numai în semiotica filosofiilor extrem-orientale, ci şi în cultura străveche românească în context clasic european, identificând miturile Greciei antice în zeităţile mioritice disimulate în text sau regăsind o întreagă mitologie şi cosmogonie antică, cuprinzând zei de tip Demetra, Hecate, Persefona, Dumuzi, Osiris sau chiar Zalmoxis în economia textuală a diverselor variante. Pentru Gheorghe Şeitan, contaminarea Mioriţei cu colindul de mort Voinicel străin sau apariţia, în diverse variante ale baladei, a termenilor de „străin” sau „străinătate” ori chiar a fragmentelor din colindul de mort, vin să deschidă poarta argumentativă a colindului de înstrăinare ce este însăşi Mioriţa, în fapt, un text sacru despre „părăsitorul lumii”, despre cel care se desăvârşeşte spiritual retrăgându-se în sihăstrie. Analiza multiplelor variante textuale, dar şi a altor colinde şi balade care au contaminat-o sau care s-au rupt, cândva, din textul primordial, căpătând existenţă proprie şi care mai persistă în lumea arhaică a satului la anumite momente rituale (vezi incantarea Mioriţei şi a colindului de mort Voinicel Străin la casele unde murise un bărbat tânăr, nelumit) îl determină pe Şeitan să afirme cu tărie că, de fapt, textul nu reprezintă moartea definitivă a unui individ, şi nici măcar o alegorie cu nunta, aşa cum ne-a obişnuit exegeza literară (măcar pe cei care am mai studiat balada în gimnaziu!) ci moartea simbolică a celui care părăseşte lumea, se pustniceşte şi „pustieşte”, se „însoară” cu sihăstria aşa cum azi în monahismul feminin călugăriţa devine „mireasa lui Christos”, îndepărtându-se de lume cu scopul regăsirii spirituale totale. Aceasta devine ideea centrală a întregii lucrări critice, în jurul căreia se adună argumente dintre cele mai profunde, purtând elemente semantico-textuale din Mioriţa în spaţiul fizic şi temporal al unui „bazin” cultural imaginar indo-european străvechi, dar şi actual, elucidând ceea ce la rându-ne observasem în studiul din 2011, anume că textul eposului fundamental al românilor acoperă cel puţin trei perioade majore „religioase”, de la matriarhat, trecând prin patriarhat la creştinism, într-o continuitate a specificului spiritului autohton de eliberare din roata suferinţelor samsarice, prin mokşa, atingând „mântuirea”, alegând drept tao/cale renunţarea la lume şi înstrăinarea. Ciobanul mioritic este astfel un iniţiat, aidoma lui „Zalmoxe – bărbat străin”, un „sannyasa carpatin”, un individ care asistă la propria-i moarte, pe care şi-o regizează şi, precum Oreste, personajul lui Sofocle, „moare în vorbe”, deoarece „cine moare înainte de a muri, nu mai moare niciodată”, este un individ (…) singurel/ Ca şi-o lume de inel”, adică un „om nou, născut prin iniţiere, un jin gan shen – anume un „trup de diamant”, o fiinţă transformată, eliberată de condiţionările individualizării umane, un mort-viu şi care consideră la nivel general-arhetipal izolarea drept cale către eliberarea finală şi atingerea Nemuririi. Cum alte popoare sau culturi şi-au păstrat în corpusul spiritual texte şi „manuale” întregi referitoare la posibilităţile spiritului de a atinge Nemurirea (vezi Upanişadele hinduse care propun două puncte de vedere – anume atingerea nemuririi din viaţă sau numai prin moarte, sau nu mai puţin enigmaticul şi greu accesibilul Dao de Jing, care indică libertatea absolută de găsire a „căii virtuţii” din viaţă şi de eliberare spirituală post-mortem, nu e o teorie lipsită de temei asimilarea Mioriţei şi a numeroaselor sale variante unui corpus spiritual de texte care să exprime taman aceeaşi realitate. Că o întreagă istoriografie antică traco-geto-dacă poate fundamenta acest lucru nu e decât cale de o lectură în principal a lucrării lui Gheorghe Şeitan, mai apoi de o conexiune a informaţiilor din lumea antică, pre şi post homerică, dintr-o antichitate proto-getică şi de o logică plasare a contextului cultural care a generat-o în lumea vastei Tradiţii indo-europene.
Cu Mioriţa vine din cer, o carte care nu ezită să polemizeze aspru, apăsat şi cu ton decisiv cu ideile lansate până acum de M. Eliade, I. Muşlea, D. Bota, C. Brăiloiu, A. Amzulescu, D. Caracostea, G. Coşbuc, N. Iorga, R. Vulcănescu, M. Sadoveanu, N. Stănescu, L. Blaga, G. Călinescu, Gheorghe Şeitan dă răspunsuri clare, pertinente şi cvasi-complete întrebărilor lui Andrei Vartic puse în articolul Mioriţa - 160 de ani de mister, publicat în Revista română de studii etno-istorice în 2012, explicând cu o luciditate tranşantă şi refuzând orice echivoc inadvertența titlului Mioriţei pentru un text cultic revelat de logos. Extrapolând propriile-i idei exprimate cu referire la titlul eposului fundamental al românilor, nu putem să nu observăm cu „asupra de măsură” că, de azi înainte, nu se va mai putea vreodată considera exegeza Mioriţei fără a se lua în calcul cartea lui Gheorghe Şeitan, o lucrare care, în vorbe simple şi idei profunde, variate dar mai ales pertinente, într-o suită de conexiuni specifice minţii inteligente (C. Noica) vine să facă o diferenţă majoră între „aflarea în treabă” sau epigonica ridicare valorică prin inefabilul spiritual al unui popor şi ceea ce ar trebui să fie acel summum criticum litterarium. Adică, cum ar spune însuşi autorul, Mioriţa vine din cer poate foarte bine să facă diferenţa, măcar şi numai prin vasta-i bibliografie care a „născut-o”, între „vodevilul dulceag de secol XIX şi profunzimea solemnă a unei tragedii antice greceşti.”
