Pe lângă plopii fără soţ – expresie a eşecului motivaţiei înomenirii

Oana Dugan

Motto – „Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putu să-l distingă?”

Titu Maiorescu - Critice

Considerată de marea critică ( G. Călinescu) drept „o poezie ce porneşte pe o idee sentimentală excelentă în sens popular”, în care „omul de toate zilele cugetă în direcţia legilor speţei şi pentru el dragostea are întotdeauna dreptate, iar nepăsarea e mereu vinovată, încât gândul că o femeie poate merge cu alterarea instinctului până a nu vedea dragostea unui om, pe care toţi o văd, e de un patos inimitabil.”, Pe lângă plopii fără soţ se concentrează pe ideea unui reproş cap-coadă, adresat făpturii iubite şi incapabilă de iubire, remarcat de însuşi Călinescu în notele sale critice sub forma: „„Mortul” mai are doar atâta zvâcnire de viaţă cât să impute ca un oracol, femeii, că a stricat rânduiala cosmică.”

Însă recursul la metafizica ce caracterizează din plin „faza din urmă a poeziei lui Eminescu, faza de perfecţie şi de strălucire” (Ibrăileanu, 1968: 132), face ca „inteligenţa covârşitoare ce caracteriza personalitatea lui Eminescu (Maiorescu, 1966: 461) să depăşească „singurul merit formal trebuitor unei teme atât de simple” ca fiind „desăvârşita activitate a bărbatului” (după modelul sonetului lui Anvers ce trebuie să indigneze cititorul), şi să fie mai mult decât o amărăciune romanţată sau „poezie populară.” (Călinescu, 1982: 473) Dacă marele critic trasează ca idei principale ale poeziei „teama de a muri nelumit, nostalgia vieţii de speţă”, considerând că Eminescu „trece la metafizică” de la „automatismul erotic” şi că „dragostea devine raţiunea însăşi a vieţii, mai mult, un mister cosmic” (Id. Ibid.), cert e că poemul poate fi interpretat şi ca o constantă definiţie a conceptului de iubire, îmbinând elemente de sacru şi profan. Astfel, în primele patru strofe, precum şi în strofele IX şi X domină elementele profane. Strofele V, VI, VII, VIII, XI introduc în metafizică şi în izvoarele sacrului. Jocul sacru-profan este explicat de Călinescu prin faptul că iubirea poetului „ar fi biruit moartea şi ar fi dat femeii existenţă eternă. De îndată ne scufundăm în mitologie. Dragostea poetului nu e numai o mecanică de speţă şi o aspiraţie spre absolut, ci esenţa unui atavism neînţeles, cu capătul în păgânătate.” Dar oare atavismul de care face vorbire Călinescu să fie chiar atât de neînţeles? 

Ideea aceasta nu-i scapă nici lui Ibrăileanu, care observă că titlul însuşi, prin folosirea determinantului „fără soţ” - un epitet concret şi moral în acelaşi timp, concret fiindcă dă o imagine, moral, pentru că mai întâi e vag şi apoi, pentru că în comparaţie cu ceea ce e cu soţ, evocă ceva stingher, neîmplinit; adică o stare de suflet concordantă cu economia întregii poezii” (1926:129) conţine şi redă dimensiunea metafizică a întregii poezii încă dintru început.