Oana Dugan
Literatura lui A. G. Secară, dincolo de excepţionalul talent incisiv, măiestrit mai ales întru critica de întâmpinare – meşteşug deloc la îndemâna oricui, mai ales când ai de dat piept cu orgolii – respiră o poetică pură, în care predomină toate „tertipurile” poeziei moderniste, făcându-l pe autor un clasic al modernismului şi post modernismului „încă din viaţă”. Dotat cu o subtilitate a trăirilor poetice, literatura acestuia se lasă profund amprentată de o debordare intelectuală specifică modernului homo universalis. Cu flash-uri din poezia anglo-americană a secolului al XX-lea (trimiterile la Whitman sunt mai mult decât indirecte, poetul mărturisindu-şi simpatiile literare) şi cu ordinea trasată în poezia românească de latura filosofică a nemţilor, pe linia diacronică Eminescu-Nichita Stănescu, trecând peste Kant, Schopenhauer şi ajungând la Kirkegaard, Balotă, T. S. Eliot, poezia lui A. G. Secară se raportează la un interval de cvintă (nu vă imaginaţi o geografie pentagonală a poeziei!), de poezia lui Nichita Stănescu: „kantian/ aducându-ţi aminte/ kirkegaardian/ de jurnalul seducătorului/ houllebecqian/ visând/ la nemuriri de piele, carne,/ sânge, seminţe”… sau „mareşalii borges, eminescu, homer, shakespeare/ cu armatele lor de cuvinte şi imagini/ eu cu cuba mea/ cât un deget/ jucându-mă de-a partizanii/ cu poezia armatelor demnilor înaintaşi/ fidel castro nu m-a visat cred vreodată… sau „despărţirea de t. s. eliot e simplă/ marea problemă e memoria/ memoria este ispita retrăirii/ înţelegerii celuilalt/ şi dumnezeu este suma lacrimilor/ care n-au nici un rost. Numai şi aceste câteva spicuiri fac din poezia-intertext a lui Secară o emblemă a criticii poetice şi a conştientizării acesteia până la sublimul manifestat inconştient.
Dar nici intratextul nu-i este străin poetului, făcând nu numai aluzii autoironizate la propria-i creaţie, ci monologând întru intratext, relevă cititorului că: „în unele clipe a. g. secară scriind, era chiar fericit/ adică se simţea entuziasmat, plin de orice,/ poate chiar şi de sine - /iar gândurile îl purtau prin viaţa sa/ cât pot cuprinde gândurile dintr-o viaţă/ când se scrie literatură şi de dragul literaturii” sau „ei, da, a. g. trăieşte acum în concubinaj cu poezia/ şi nu vrea să-i dea papucii (morocănoşi, cu ursuleţi, / (dăruiţi de mama/ caliopea)/ n-a fost în viaţa lui îndeajuns de hotărât/ decât o dată/ şi atunci n-a murit nimeni/ nici vreun ştrumf, sau vreun spiriduş, dar au fost nişte lacrimi/ care au sărat o pizza şi o omletă/ deja digerate/ (dar neconsumate).
Citindu-l pe A. G. Secară trăieşti tot timpul cu impresia că metafora simbolică încărcată de sensuri a poetului - emblema optzecistă - îşi dezbracă kimonourile semantice întru nuditatea simplităţii. Departe de a fi banală, această simplitate, (lipsită, din păcate, de muzicalitatea ritm-rimă, dar îmbogăţită de armonia versului alb), strigă cu puterea fonemelor limbii române profunzimea hai-ku-urilor. Pare că poezia lui A. G. Secară e un amalgam de două, trei hai-ku-uri, cu înţelesuri proprii, din a căror diversitate se naşte sensul global. Preferând o expresie accesibilă tuturor: „boala grea pe canale în carnaval/ viaţa-ţi zâmbeşte de dincolo de mine/ ploaia şade pe visuri ca fusta/ pe statuia necunoscutei ce mi-a zâmbit şi a murit/ eu, gondolier orb necrezând/ cum trebuie/ în frumuseţea trandafirilor/ din paradis umilit/ mă întorc iarăşi pe partea cealaltă… necum savantă, dar profund filosofică şi încărcată de intertextualitate aşa cum ni-l relevă poemul „moby pink şi inocenţa” sau trimiterile la marea literatură rusă: „poezia mea – doar un şoricel / ascunzându-se de râsul lumii/ ea nu râde/ despre ea Dostoievski/ nu ar fi putut spune că-i cunoaşte sufletul.” (he, hei, câtă literatură dospeşte în „lanul minţii” lui Secară!), poezia Domniei Sale şade „de veghe în lanul” literaturii române contemporane.
Sensibilitatea lui A. G. Secară e tipic masculină, lipsită de ipocrizia edulcoraţiei poetului făcut din literatura altora, născută din empatie şi nu din pastişare. Marca dominantă a acestui tip de sensibilitate este inteligenţa, măsura şi cumpătarea. Fiecare poezie rafinează o trăire măsurată, însă profundă, reţinută în expresii simple, clasice, comune, ce dezvoltă însă poezie din asocieri şi îmbinări neaşteptate. Deşi uşoare ca lectură, versurile lui A. G. Secară scot spiritul din toropeală, îl alertează la interpretări multiple, cel mai adesea relevate prin împărtăşirea aceloraşi lecturi subsidiare. Această marcă de intertextualitate cu magna litera mundi, impune calitate şi superioritate versurilor, dând o aură de intelectualism profund şi rasat, înclinând balanţa în favoarea maturizării versului poetului. Apar astfel trimiterile directe la toţi confraţii întru litere care i-au marcat spiritul atât de profund şi indirecte, regăsibile în toata sensibilitatea-i poetică.
Însă nimic nu caracterizează mai bine poezia lui Secară decât obsesia pentru cuvânt, pentru „tăcerea asurzitoare” (Andrei Vremir) a acestuia şi pentru (poli)valenţele sale semantice. Dus pe culmile gloriei versificaţiei (chiar şi în rimă albă!), „cuvântul” îşi găseşte loc în rândurile poeziei lui Secară cu o obsedantă cadenţă, reamintind (pentru a câta oară oare?) puterea de creaţie şi înfăptuire a verbului. Astfel, pentru Secară, pâinea poetului este „viaţa noastră cea de toate cuvintele”, la fel cum se manifestă torturant energia creată în foneme închegate - cuvintele: „cuvintele/ne grăbesc/se grăbesc/întotdeauna/cuvintele ne pot rătăci de noi/ repede/ dacă nu le respectăm/ libertatea de a fi altceva decât noi. Şi tot cuvântul aduce libertatea: „fiţi libere cuvintelor/părăsiţi acest poem/ fără poveste gândurilor sale/ fără iubirile sale ratate/ lăsaţi poetul fără mine/ lăsaţi-l fără inspiraţia de mucava/ să vedem (de) ce este într-adevăr pustia asta de viaţă… Sau: tu, cuvânt/ născând cuvânt după cuvânt/ mereu altul, în ciuda asemănării/ dintre mine şi mine/ dintre Dumnezeu şi Dumnezeu
Departe de a mai fi un anonim în spaţiul literar românesc, a. g. secară se individualizează cu puterea brétoniană a suprarealismului, pedalând în acorduri moderniste pe energia ficţiunii înmagazinate în „leagănul Poeziei”, „care te duce încolo/ şi te aduce încoace/ între seninătatea uitării de sine/ şi zvârcolirea amintirii de tine/ între foame şi blânda lăcomie de a fi/ între adormire şi lenea dulce de dinainte de a te trezi/ între plăcere şi durere/ între cuvânt şi necuvânt”…
Niciun comentariu:
Comentariile noi nu sunt permise.