ANUL 10 Nr. 120 - OCTOMBRIE 2013 - Editie electronica
Poate cel mai chinez dintre români, Oana Dugan, alias Kai Xin, publică, după o muncă de un deceniu, în Sydney, Australia, lucrarea „Medicina Tradiţională Chineză între Ezoterism, Filosofie şi Ştiinţă”.
A.G.Secară: pentru cei care nu vă cunosc, cum aţi devenit jumătate chinezoaică, jumătate româncă? Sau, cine ştie, mai mult orientală decât europeană? Povestiţi câte ceva despre aceasta şi în prefaţa cărţii, dar până cititorii noştri vor ajunge să o deţină... ce se înţelege prin „Lumea Oanei Dugan”?
Oana Dugan: „Chinezoaică” am devenit printr-o întâmplare banală, în clasa a XI-a. Aveam nevoie de ceapă verde, în Vinerea Mare, pentru drobul de miel de a doua zi şi am pus mâna pe unica legătură în acelaşi timp cu un chinez, în Piaţa Mare a Galaţilor. Eram care pe care, el o voia pentru că în săptămâna respectivă era de serviciu la bucătărie, eu o voiam pentru că era indispensabilă drobului. Naivă, l-am interpelat în engleză, (zic naivă, întrucât la vremea respectivă habar nu aveam că engleza nu este un must pentru un chinez. Eu îi vorbeam în engleză, el îmi răspundea în mandarină, ne înţelegeam perfect!), rugându-l să mi-o cedeze, ceea ce a şi făcut, din galanterie, şi cu asta basta. Credeam eu! În zilele care au urmat, libere, deh, vacanţă pascală, l-am reîntâlnit pe acelaşi personaj, de data asta „la promenadă” şi salutându-l, i-am reamintit că ne mai văzusem în urmă cu câteva zile în Piaţa Mare. A început o prietenie foarte interesantă, dublată şi de faptul că era coleg de serviciu şi specialitate cu un membru al familiei mele, iar această prietenie a avut ca suport învăţarea limbii chineze. (În treacăt fie spus, descriu acest episod într-una din cărţile mele.) Înnebunisem clasa, L.V.A.-ul, liceul pe care l-am urmat. Colega mea de bancă încremenise când mă vedea în pauze desenând ideograme chinezeşti, la fel dirigintele. De fapt, răspundeam astfel unui deziderat din prima copilărie, când pe la 4 ani, mergând pentru prima oară în Bucureşti şi plimbându-ne prin faţa Universităţii, am aflat că aici era locul unde se putea învăţa orice limbă străină, la noi în ţară. Nu ştiu de ce, dar întrebarea mea, către mama, a fost dacă tot aici se putea învăţa şi limba chineză. Răspunsul fiind afirmativ, e de la sine înţeles că pasiunea subită dintr-a XI-a de liceu avea rădăcini mult mai adânci… Cum nu am reuşit să mă înscriu la Limbă chineză, atunci când a venit sorocul admiterii la facultate, deşi mă pregătisem doi ani şi visam mai bine de 800 de ideograme (am vocaţia inutilităţii!), prin urmare le pictam, le şi citeam, le pricepeam, am rămas cu o mare dorinţă refulată. Şi aceasta a defulat în al doilea an de profesorat, când, mult prea mulţumită de salariu, atmosfera colegială dar şi de mediul academic gălăţean, am decis să dau curs unei invitaţii de la Berkeley U, California, de a activa în cadrul unui program de implementare a limbii engleze în Asia de Sud-Est. Vă închipuiţi că deja-mi vedeam visul împlinindu-se. Am lăsat totul în urmă şi am plecat ca Visiting Professor la nici 26 de ani, pentru un an de zile, fiind mai mult ca sigură că mă voi întoarce acasă cu o acceptabilă limbă mandarină „la purtător” şi cu asta basta. Ei, impactul Chinei, al milenarei sale culturi a fost atât de pătrunzător iar expresia traiului în mijlocul sinicilor a lăsat o amprentă atât de puternică, încât m-am sinizat „pe jumătate”, dacă nu pe de-a-ntregul! Prin urmare, „lumea Oanei Dugan” ar însemna o lume a cărţilor şi a unui univers revelat mai întâi prin mijlocirea lor, mai apoi căutat cu înfrigurare în realitatea înconjurătoare şi găsit, descoperit în lumini polivalente, în umbre adânci, în glasuri polifone. Lumea Oanei Dugan este o lume a unei sănătăţi dintotdeauna precare, ce a condiţionat o dezvoltare mai mult interioară şi mai puţin pragmatică. Este, dacă vreţi, pe undeva, marcată de condiţionări similare celei a Zoei Dumitrescu-Buşulenga. Boala pulmonară, de orice etiologie ar fi ea, impune o anumită pasivitate şi obligă la o anumită tihnă. Şi cu toate acestea, o prezenţă a lui Marte în semnul Gemenilor dă foarte mult gust pentru aventură! Mai ales a spiritului! Traiul în mijlocul sinicilor de mai bine de zece ani, fie el şi trunchiat din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, a început să formeze o lume foarte complexă a Oanei Dugan, extinzând preocupări de la literatură şi ştiinţe ale comunicării, la medicină tradiţională şi diverse alte aspecte ce ţin de lumea Orientului Îndepărtat. Am devenit un soi de tai kong ren, o categorie apărută de prin anii ’80 în China şi care îi desemnează pe acei chinezi trăitori în diaspora şi care an de an vin în patria mamă. Cum aceştia petrec un timp semnificativ în avion, prin urmare în spaţiu, au fost numiţi, cu aceeaşi capacitate de sinteză a metaforei chinezeşti, „oameni ai văzduhului”. Lumea mea este una a „fundului în două luntrii”, la fel plastic spus după metaforele limbii române, dar, din fericire, venind de la Poarta Levantului, multe aspecte ale acestuia nu mă destabilizează, din contră, mă motivează şi mai mult…
Urmarea AICI
