Gheorghe Şeitan şi revelaţia sacrului getic în cântecele populare româneşti

Oana Dugan

Prin 2006 ne cădea în mână, cu totul întâmplător, lucrarea lui Gheorhe Şeitan – Zalmoxis în cântecul bătrânesc. O revelaţie! „Cărţulia” aducea înaintea opiniei publice o interpretare cu totul aparte a Baladei Toma Alimoş şi nu numai, caracterizată de o forţă argumentativă excepţională, în care se revela un spirit foarte atent la detaliul ştiinţific şi precaut în afirmaţiile pe care le făcea, susţinându-şi originalul demers cu trimiteri la o vastă bibliografie, numărând nu mai puţin de treizeci de lucrări.

O întreagă literatură despre India, Orientul Îndepărtat, gnostică europeană antecreştină şi mituri ale lumii greco-latine era pusă în slujba decodărilor în cheie mitico-mistico-filosofică a cântecelor româneşti, atât de ermetice şi explicate, atunci când încă mai existau în manualele şcolare, atât de naiv şi simplist copiilor, dar mai ales celor ce le stăteau înainte la catedră. A trebuit să admitem că, dacă la rându-ne nu am fi parcus o substanţială literatură cu caracter „iniţiatic”, am fi avut tentaţia de a-i cataloa demersul profund revelator drept „fantezie” sau vorba lui Ionel Teodoreanu, simple „păreri”, însă...

O vastă simbolistică de un ermetism profund scapă înţelegerii imediate, mai ales atunci când textul este încă pur, redat în forma prezentată de „informator”, neajustat de mâna cultă a vreunui literat, aşa cum multe cântece populare s-au „desăvârşit” prozodic prin pana „meşterului drege-strică”. (Mozes Gaster) Or, atunci când se vine în contact cu forma pură, semnele de întrebare care apar privitor la rostul multor versuri-„sutre” sporesc iar corecta şi justa înţelegere a acestora scapă cel mai adesea, mai ales atunci când cititorul vine în faţa acestor texte substanţial condiţionat de o cultură iudeo-creştină. Demersul lui Gheorghe Şeitan în Zalmoxis în cântecul bătrânesc este unul reparator, mai ales că autorul nu se mărgineşte doar la textul baladei, ci îşi permite trimiteri şi la alte cântece bătrâneşti, numindu-le cântece sacre, sau „de templu”, profunde rugăciuni, având un rol la fel de purificator ca orice rugăciune „creştină”.

Jean Michel Lemonnier - România: mituri şi identităţi

De curând, în ianuarie 2012, Editions du Cygne anunţau publicarea unei noi lucrări, de data aceasta despre România, a profesorului Jean-Michel Lemonnier. Editură care şi-a început viaţa pe eşichierul cultural francofon şi francez ca promotoare a literaturii francofone belgiene, Editions du Cygne şi-a diversificat, din 2003 încoace, paleta textelor publicate, păstrând însă preferinţa pentru „le développement de plus en plus des pôles „géopolitique”, „international”, „sciences humaines”, „histoire” et „faits de société””. În această linie publicistică se înscrie şi lucrarea de faţă. 

Aparută într-un moment în care relaţiile franco-române nu mai stau de mult pe rozele prieteniei, ale edulcoratei fracofonii şi fracofilii „istorice” româneşti, cartea lui Jean-Michel Lemonnier vine ca o gură de aer proaspăt, plin de ozon, pentru acest „plămân” bolnav al relaţiilor politico-economice dintre cele două ţări. Scrisă într-o manieră aproape didactică, revelând în autor pe profesorul de litere-istorie-geografie, dar şi pe cercetătorul deţinător al unui titlu de Maestru (Master en recherche) în domeniul geografiei, România: mituri şi identităţi încearcă să lămurească pentru francofonul supus mijloacelor de „intoxicare” media de peste douăzeci de ani încoace ce este cu acest colţ de lume, cui aparţine el de-a lungul istoriei, care-i sunt miturile fondatoare şi actuale, sau ce a mai rămas din cele ale creaţiei sale, care-i sunt „ideile şi credinţele religioase” şi cum se reflectă acestea în cotidianul românesc pe straturi sociale. 

La o primă şi atentă lectură, pe românul cu o cultură medie nu-l uimeşte nimic din ceea ce citeşte în cartea profesorului francez, întrucât totul este cunoscut, deşi ales şi căutat într-o destul de bogată bibliografie atât românească, cât şi franceză şi „asamblat” într-o manieră care trădează spiritul distanţei şi al echilibrului opinatoriu de factură ştiinţifică. Pot impresiona pasajele în care este citat Elisée Reclus cu ale sale scrieri privitoare la trăitorii din Ţările Române ale secolului al XIX-lea, dar mai ales încrâncenarea în a demonstra că Vlad Ţepeş nu e vampir, ci, din contră, chiar un adevărat apărător al valorilor creştine şi că România, deşi un teritoriu cu un ancoraj profund în credinţa „entităţilor” malefice din „ceea lume”, nu e totuşi o ţară a vârcolacilor şi a vampirilor.   

Marşând profund pe teritoriul transilvan, pe care l-a cunoscut şi investigat personal în cadrul, pesemne, al acelor „jumelages” ale anilor ’90, Jean-Michel Lemonnier ar fi putut mai degrabă să-şi intituleze lucrarea La Transylvanie: mythes et identités, având în vedere că multe exemple practice care-i susţin firul argumentaţiei vin din acest spaţiu profund românesc. 

Concepându-şi cartea la graniţa dintre eseu şi document cu valoare ştiinţifică, previlegiind un demers pluridisciplinar (căutând argumente în etnologie, folclor, istorie, geografie), lucrarea lui Jean-Michel Lemonnier este prezentată de către editor ca una ce încearcă să decripteze specificul religios şi cultural al Ţărilor Române şi al Transilvaniei cu precădere. „De la oraşele ultra-moderne ale României contemporane la satul tradiţional, ce mai rămâne din miturile fondatoare ale identităţii româneşti? Abordând cu precădere tematica relaţiei oraş-sat şi a percepţiei morţii şi lumii de dincolo la români, precum şi a entităţilor care bântuie acest tărâm, aducând în prim plan mari figuri ale istoriei româneşti (Dracula şi Ceauşescu), tot sufletul românesc se dezvăluie cu pudoare în această carte.”