Oana Dugan
Literatura lui A. G. Secară, dincolo de excepţionalul talent incisiv, măiestrit mai ales întru critica de întâmpinare – meşteşug deloc la îndemâna oricui, mai ales când ai de dat piept cu orgolii – respiră o poetică pură, în care predomină toate „tertipurile” poeziei moderniste, făcându-l pe autor un clasic al modernismului şi post modernismului „încă din viaţă”. Dotat cu o subtilitate a trăirilor poetice, literatura acestuia se lasă profund amprentată de o debordare intelectuală specifică modernului homo universalis. Cu flash-uri din poezia anglo-americană a secolului al XX-lea (trimiterile la Whitman sunt mai mult decât indirecte, poetul mărturisindu-şi simpatiile literare) şi cu ordinea trasată în poezia românească de latura filosofică a nemţilor, pe linia diacronică Eminescu-Nichita Stănescu, trecând peste Kant, Schopenhauer şi ajungând la Kirkegaard, Balotă, T. S. Eliot, poezia lui A. G. Secară se raportează la un interval de cvintă (nu vă imaginaţi o geografie pentagonală a poeziei!), de poezia lui Nichita Stănescu: „kantian/ aducându-ţi aminte/ kirkegaardian/ de jurnalul seducătorului/ houllebecqian/ visând/ la nemuriri de piele, carne,/ sânge, seminţe”… sau „mareşalii borges, eminescu, homer, shakespeare/ cu armatele lor de cuvinte şi imagini/ eu cu cuba mea/ cât un deget/ jucându-mă de-a partizanii/ cu poezia armatelor demnilor înaintaşi/ fidel castro nu m-a visat cred vreodată… sau „despărţirea de t. s. eliot e simplă/ marea problemă e memoria/ memoria este ispita retrăirii/ înţelegerii celuilalt/ şi dumnezeu este suma lacrimilor/ care n-au nici un rost. Numai şi aceste câteva spicuiri fac din poezia-intertext a lui Secară o emblemă a criticii poetice şi a conştientizării acesteia până la sublimul manifestat inconştient.
Dar nici intratextul nu-i este străin poetului, făcând nu numai aluzii autoironizate la propria-i creaţie, ci monologând întru intratext, relevă cititorului că: „în unele clipe a. g. secară scriind, era chiar fericit/ adică se simţea entuziasmat, plin de orice,/ poate chiar şi de sine - /iar gândurile îl purtau prin viaţa sa/ cât pot cuprinde gândurile dintr-o viaţă/ când se scrie literatură şi de dragul literaturii” sau „ei, da, a. g. trăieşte acum în concubinaj cu poezia/ şi nu vrea să-i dea papucii (morocănoşi, cu ursuleţi, / (dăruiţi de mama/ caliopea)/ n-a fost în viaţa lui îndeajuns de hotărât/ decât o dată/ şi atunci n-a murit nimeni/ nici vreun ştrumf, sau vreun spiriduş, dar au fost nişte lacrimi/ care au sărat o pizza şi o omletă/ deja digerate/ (dar neconsumate).
