Motto: „(...) la monstruoasele sau minunatele picturi asupra credinţelor indiene din scrierile vedice, la emblemele criptice ale vechilor cărţi de alchimie, în ceremoniile practicate la acceptarea în toate societăţile secrete, sunt găsite indicaţii ale unei doctrine care sunt de fiecare dată bine ascunse.”
Eliphas Levi
Influenţele esoterice de sorginte non-creştină şi implicit masonică în opera lui Ion Creangă nu sunt chiar invizibile. Fie că sunt rezultatul unui „trend” al epocii, fie al afiliaţiei la Junimea ieşeană, fie decăderea din diaconie şi o naturală şi instinctuală defulare, acestea devin explicite în Povestea lui Harap Alb şi implicite în Capra cu trei iezi şi în cea a lui Ivan Turbincă.
Ivan este un personaj complex, exponent al unui popor „neiubit” de cel din care se trage Creangă, prin urmare, nu scapă unei stigmatizări dintre cele mai puternice, aceea de „beţivan”. Însă, în acelaşi timp, întreaga poveste îl prezintă pe Ivan ca pe un tip extrem de puternic din punct de vedere spiritual. Personajul aparţine unui popor care, în subconştientul colectiv românesc, rămâne emblematic pentru puterea credinţei sale în Dumnezeu, dar şi pentru capacitatea de a o transforma în lucrare. Se poate lesne specula că Ivan Turbincă este simbolul Marelui Maestru de grad superior masonic, ridicat din cel care nu are chemarea către spiritualitatea ieşită din intelectualism, nobleţe, avuţie...
Ivan este un om simplu, cu o moralitate controversată, este cel care intră în mistere pentru că „vrea” şi rămâne pentru că „poate”. Şi poate atât de bine, încât spiritul său reuşeşte mai mult decât poate un sfânt sau o entitate superioară din universul creştin în care-l plasează autorul. El e capabil a realiza o anabază: merge la Rai, pătrunde, îl părăseşte. Coboară la iad, urmând drumul iniţiatic dantesc sau cel al lui Orfeu, realizând astfel o catabază, o coborâre în profunzimi, în adâncuri, în acea lume a lui Tubal Kain sau a propriului subconştient. Şi după aceste două experimente spirituale, care nu-l destabilizează, subjugă Moartea, în fapt momentul final al oricărei trepte evolutive.
Pentru realitatea terestră, moartea reprezintă suprimarea din realitatea tridimensională. Mântuiera este la rându-i o „moarte”, dar de altă natură, un alt fel de finalitate, cea supremă. În finalul povestirii, moartea lui Ivan Turbincă, plasată de Creangă la latitudinea propriului liber arbitru al personajului şi în cheie dubitativă, nu este cea care-l ia pe om din realitatea tridimensională terestră, ci este cea care caracterizează finalul oricărei etape de evoluţie spirituală şi care are drept scop „sporirea Tainei Lumii”. (Moldovan, 2000)
Astfel, Ivan Turbincă urcă spiritual pe o treaptă atât de înaltă, încât pune în pericol existenţa însăşi a Dumnezeirii.
Spre deosebire de Aceasta, Ivan Turbincă nu se supune legii dualităţii bine-rău, ci se supune gândirii şi influenţei extrem-orientale, a relativităţii celor două concepte şi al anticului modus in rebus. Acestă idee rezultă din relaţiile pe care personajul nostru le are cu „entităţile energetice” atât din mediul catabatic (Iad), cât şi cu cele din planul superior, anabatic (Rai).
Pe parcursul poveştii, personajul păstrează o atitudine îngăduitoare şi echilibrată faţă de ambele tabere, nefraternizând cu niciuna. Părăseşte Raiul, pe care-l consideră sărac („Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici, pe la Rai!... zise Ivan”), ajunge la Iad, dar experienţa, deşi-l încântă, nemulţumeşte orânduirea din adâncuri, care se vede primejduită de neofitul cu puteri aparte în preajmă şi astfel personajul nostru ia calea de dinainte, cu gând de a-şi face de lucru într-o realitate diferită de cea terestră, obişnuită, odată ce a pornit-o pe drumul iniţiatic.
Ocazia este folosită de autor pentru a scoate în evidenţă calităţile ezoterice ale lui Ivan. Însă superioritatea spirituală, cea care-l face capabil să ajungă într-o lumină aparte înaintea Dumnezeirii, („De-a putere-a fi, acum eşti de casa noastră.”), este aceea de a manipula Moartea: „Ivan atunci, văzând că Moartea dă chioară peste dânsul, se stropşeşte la ea zicând:
- Paşol, Vidma, na turbinca! Moartea atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă şi acuşi icneşte, acuşi suspină, de-ţi venea să-i plângi de milă. Iară Ivan leagă turbinca la gură cu nepăsare ş-o atârnă într-un copac.” Prin aceasta Ivan Turbincă devine egalul lui Dumnezeu, fenomen manifestat de Ion Creangă în ideea finală, în care Divinitatea îi dă pace lui Ivan, îl lasă în voia lui, cochetând cu ideea sinuciderii: „Şi l-a lăsat Moartea de izbelişte să trăiască: Cât e lumea şi pământul, /Pe cuptor nu bate vântul.
Şi aşa, văzând Ivan că nu mai moare, zise în sine:
"Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? Ba, zău, nici nu gândesc. Deie-şi ea, dacă vrea!"
Îngăduinţa ideii sinuciderii, a autosuprimării şi a deciderii asupra propriei soarte din partea Dumnezeirii şi implicit a împlinirii voinţei proprii a lui Ivan, este dovada faptului că Turbincă se conturează într-un personaj ideal şi excepţional, întruchipând calea evoluţiei de la neofit la mare maestru, dar şi a marilor calităţi pe care acesta trebuie să le posede într-un plan superior.
