Motto:
„Cunoaşterea este recunoaştere.”
Aristotel
Nici nu se concepe, după 2009 încoace, a se vorbi despre
Unirea Bucovinei cu Patria Mamă fără a se menţiona contribuţia cu asupra de
măsură a unei familii de ţărani şi intelectuali români din Moldova de Nord,
ţinutul Bucovinei, originară din Cireş-Opăiţeni, un sat din raionul Storojineţ,
regiunea Cernăuţi. Mai ales după ce Institutul “Bucovina” al Academiei Române a
scos la iveală din mucede arhive cronicile de familie şi însemnările bravilor
membri ai acestei familii cu o conştiinţă naţională ieşită din comun, marcată
emblematic de iubirea de patrie, ţară, popor şi stat unitar.
Manuscrisele lui Ilie Dugan-Opaiţ, grupate sub titlul Familia Dugan din Cireş-Opăiţeni,
publicat de Institutul „Bucovina” al Academiei Române în 2009 precum si Albumul Mare al Societatilor Academice Arboroasa si Junimea din Cernauti opera de jertfa a Profesorului emerit Arcadie Dugan-Opait sau de Vatajelul lui Valerian Dugan Opait se constituie in
emblemă a Centenarului României, deschizand calea unei scriituri memorialistice şi identitare de excepţie în
literatura română de specialitate.
 |
| Arcadie Dugan Opait elev (viitor profesor) |
Magna
conscientia a Neamului şi Clanului, aidoma fratelui său, distinsul şi
de-acum celebrul profesor bucovinean Arcadie Dugan-Opaiţ, membri marcanţi şi
activi ai Junimii nord moldave, Ilie
Dugan-Opaiţ pune înaintea generaţiilor viitoare ale neamului său mai multe
lucrări cu caracter memorialistic, monografic şi biografic, cu aceeaşi patimă
pentru eternitatea creaţiei întrupate în cuvânt ca şi ideea bulgakoviană a Nemuririi, cu care celebrul scriitor
ucrainean îşi blagosloveşte personajul Pilat! Spre deosebire de „nemurirea”
bulgakoviană şi biblică a lui Pilat, marcată de înălțarea întru veşnică
pomenire prin valoarea altuia dar mai ales prin ştirbirea şi împilarea
acesteia, Neamul Duganilor aspiră la însemnătate diacronică prin ridicarea din
anonimat a fiinţei, identificate cu cea a poporului şi naţiunii din care se
trage, cu cea a teritoriilor ce i-au fost date de Dumnezeu spre stăpânire, prin
eforturi şi izbânzi proprii. „Şi, totuşi, omul poate să rămână nemuritor peste
veacuri, dacă rămâne ceva scris de la el sau despre el”, spune Ioachim Popescu
în Povestea vieţii mele, rezumând
intenţia şi isprava unchiului său cu marcantă conştiinţă de sine.
 |
| Ilie Dugan Opait |
Ilie Dugan-Opaiţ, absolvent de Drept şi român de frunte în
comunitatea din care se trage, dezvoltă sentimentul imortalităţii prin
consemnare, ca urmare a meseriei (ştiut fiind că scripta manent), dar şi ca urmare a educaţiei primite, fiind
printre primele generaţii ale neamului său care înţeleg că educaţia, învăţătura,
aduc omului şi alte beneficii decât strict socio-materiale: asigură
transcendenţa dincolo de pomenirea a două-trei generaţii succesive, la litaniile
ritualice de peste an ale dispăruţilor… Această conştiinţă de sine, deloc
exacerbată, ci puternic ancorată într-o
viziune identitară de excepţie - de invidiat în zilele de azi ale
Corectitudinii Politice - aduce cititorului înaintea ochilor şi a minţii,
imaginea unei lumi cândva existente şi demult apuse, a unei Românii a
Conştiinţelor, a cinstei, onoarei şi dorinţei de evoluţie spirituală şi
materială prin meritocraţie, având darul de a crea o indestructibilă legătură
între generaţii dar şi de a recrea, măcar şi la nivel utopic sau al imaginarului, acea lume cu o
aură de decenţă şi respect, ce străbătea peste inevitabilul sordid al vieţii.
Originar din Nordul Moldovei lui Ştefan, din acea nedrept,
intenţionat şi util de confuz numită Bucovină (v. Sorin Ullea, Graniţele Moldovei, Ed. Muşatinia, 2009,
p.13-14), Ilie Dugan-Opaiţ pricepe, la un loc cu neamul din care se trage, că
intenţia imperialilor, ce în 1775 răpiseră 10.442 kilometri pătraţi din
nord-vestul ţării, era de a slaviza, prin amestecul românilor cu populaţiile
slave ale Galiţiei răsăritene, întreg acest teritoriu, de unde şi denumirea
teritoriului răpit cu un termen de sorginte slavă (Bukovina) şi nu unul de
origine germanică, tip Buchenwald. (id.) În acest climat în care Nordul
Moldovei răpit era educat în spirit bucovinean
şi nu „moldovenesc”, şi cu atât mai puţin românesc, în condiţiile în care
populaţiile slave (rutenii) se revărsau peste cândva graniţa dintre „Bucovina”
şi Galiţia orientală pentru un trai mai lejer decât cel oferit de panii poloni,
iar Sokolurile populaţiei slave din sate cultivau aprig şi agresiv „limba şi
datinile strămoşeşti” pentru ca „astfel neamul să reziste tendinţelor deznaţionalizante
venite din partea statului austriac” (v. Teodor Bălan), în condiţiile în care
„spiritul austriac şi şovinismul rutean îşi spuneau cuvântul destul de apăsat”
chiar şi în 1934, iar de educaţia patriotică românească în liceul din Coţmani,
spre exemplu, se ocupau doar câţiva profesori (Constantin Loghin, Zaharia
Criţan, Iancu cavaler de Cuparencu) în timp ce profesorii de altă etnie
cultivau metodica discriminării etnice, lăsându-i corijenţi la materiile
predate pe elevii de obârșie română, Ilie Dugan-Opaiţ, înaintaşii, congenerii
dar şi urmaşii lui pricep că „a se ţine” locului de baştină devine o luptă
permanentă, înverșunată şi dusă pe multiple planuri, dar mai ales pe cel al
culturii şi al originii acesteia: cuvântul întrupat în alfabet. Acesta, lăsat
cu grijă moştenire descendenţilor, creează legătura indestructibilă cu Neamul
şi conştiinţa profundă a sinelui strâns legat de locul de originare: baştina,
care nu-i altceva decât „moşia moştenită” (Scriban), acel loc al Moşului, al
„Zeului” (Gh. Şeitan) ce te-a adus în realitatea terestră şi ţi-a pus un plai
la dispoziţie, propice ţie pentru fiinţare! Iar această dureros de lucidă
înţelegere a destinului Bucovinei o va reflecta-o autorul mai târziu, în
analiza situaţiei privind Nordul Moldovei după cel de-al Doilea Război Mondial:
„Oare evenimentele din 28 iunie 1940 – ocuparea Bucovinei de Nord de către
armata sovietică – nu-şi află explicaţia în politica puterilor din acest bloc
militar (Fosta Antantă din Primul Război Mondial) privind „problema
revendicărilor teritoriale”?”
 |
| Elena Dugan Vasca |
 |
| Ioan Dugan Opait |
Fiu al lui Ioan Dugan-Opaiţ şi al Elenei născută Vască,
frate bun cu Arcadie, Valerian, Aspasia şi Anastasia, şi frate vitreg cu Vasile,
primul copil al lui Ioan Dugan-Opaiţ din prima căsătorie cu Saveta Pojoga din
Ciudei, Ilie Dugan-Opaiţ, la insistenţele mamei sale şi sub influenţa directă a
exemplului fratelui său mai mare, Arcadie, urmează calea învăţăturii,
întruchipând prin scrierile sale, imaginea unui intelectual „format în Bucovina
istorică şi preocupat, cu generoasă dăruire, de salvarea şi îmbogăţirea
patrimoniului cultural al neamului său.” (Vasile I. Schipor) Refugiat din
Bucovina răpită de bolşevici la Gura Humorului, într-o perioadă istorică
bezmetică pentru România, Ilie Dugan-Opaiţ scrie istoria neamului său, punând
în valoare amintiri şi documente, „din dorinţa ca acestea să nu se piardă şi
având convingerea „că într-un viitor oarecare, ele vor fi de folos” cuiva, cu dispoziția
făţişă ca urmaşii şi moştenitorii săi „să se ostenească să le continue obiectiv
şi să le lase urmaşilor cu acelaşi gând bun.”” (Vasile I. Schipor) De altfel,
Ilie Dugan-Opaiţ nu e la prima sa astfel de „ispravă”, în 1930 dând luminii
tiparului volumul Arboroasa (1875-1877),
prima parte din Istoricul societăţii
academice „Junimea” din Cernăuţi, publicat la Editura Societăţii, lucrare închegată
din imensul fond documentar alcătuit de fratele său, profesorul Arcadie
Dugan-Opaiţ, „Mare Maestru” spiritual şi sufletul Societăţii Academice Junimea
din Cernăuţi, cel care, pentru mulţi ani, a pregătit fucşi cu scopul de a intra în Societate nu numai vrând, ci şi fiind
cu adevărat vrednici de o astfel de cinstire. Cum Arcadie Dugan-Opaiţ strânge,
redactează şi alcătuieşte fondul arhivistic al Societăţii din 1875 până la
1930, Ilie Dugan-Opaiţ, la rându-i
membru de seamă al acesteia din 1908, fiind ales membru în secţia literară „cu
vot de laudă”, apoi preşedinte al comisiei revizuitoare şi membru emeritat în
1919, dă o mână de ajutor prin publicarea acestui volum, neoprindu-se aici, ci
înţelegând că societatea academică nu-şi poate motiva existenţa fără deplina
comprehensiune a cadrului istoric, social şi naţional care a născut-o inclusiv
în Nordul Moldovei. Se înfiripă astfel Amintirile
familiare, Date pentru monografia
satului Cireş-Opăiţeni, Cronica evenimentelor anilor 1940-1941, Activitatea lui
Arcadie Dugan, profesor, pe unde a trecut în viaţă şi Familia Dugan din Cireş-Opăiţeni, toate având ca scop principal
„întreţinerea memoriei şi stimularea conştiinţei genealogice a neamului său din
Bucovina” (Vasile I. Schipor) dar mai presus de toate fundamentarea ideii că
acest teritoriu răpit Moldovei istorice este al românilor dintotdeauna, afirmând
în toate lucrările menţionate lupta neamului său şi a altor familii din Nordul
Moldovei răpit la afirmare naţională şi la consolidarea României Reîntregite.
Este şi scopul pentru care Ilie Dugan-Opaiţ renunţă, încă de la începutul
ostilităţilor Primului Război Mondial, la cetăţenia austriacă în favoarea celei
româneşti şi trece în Regat, evitând drama lui Apostol Bologa şi a multor
români din Transilvania şi Bucovina austro-ungare, cu un preţ poate la fel de
mare, sau cel puţin cu amărăciunea de a fi considerat „adunătură tolerată” de
către românii regățeni, trăind „capitolul cel mai trist din viaţa” sa. Însă
aceste evenimente prin duritatea lor nu-l descurajează şi la 26 iunie 1917,
Ilie Dugan-Opaiţ semnează Legământul militar, prin care „Subsemnatul Ilie
Dugan-Opaiţ din Cireş (Bucovina), fost cadet în armata austro-ungară, însă român de neam, jur pe onoarea
mea şi pe conştiinţă să lupt în armata română pentru desrobirea ţinuturilor noastre româneşti
de sub dominaţiunea austro-ungară şi pentru alipirea lor la România.”
Împlinind astfel un deziderat spiritual de secole şi inculcat adânc neamului
său, adunat în voinţa de fier a mamei de a-l fi dat la învăţătură şi astfel la
cizelare spirituală, Ilie Dugan-Opaiţ devine, începând cu octombrie 1917,
sublocotenent în Armata Română şi mai apoi, în decembrie, membru în „batalionul
select” de vânători de munte, batalion de elită al Armatei Române aflat sub
comanda directă a principelui Carol, moştenitorul tronului României. Însă Ilie
Dugan-Opaiţ nu este singurul bucovinean şi membru al „clanului” care luptă în
Marele Război pentru reîntregirea Patriei în armata română. Maiorul Constantin
Dugan-Opaiţ, adjutant al Casei Regale – văr bun cu Ilie Dugan-Opaiţ - demult
trecut în Regat şi devenit ofiţer al Armatei Române, este la rându-i rănit pe
front şi luptă cu aceeaşi patimă şi patos pentru reîntregirea ţării, pentru
revenirea Nordului Moldovei acasă, fiind şi el, la fel ca şi verii săi, membru
al Arboroasei studenţeşti încă din anii universităţii pe care a urmat-o la
Cernăuţi.
 |
| Prof. Arcadie Dugan Opait |
Profesorul Arcadie Dugan-Opaiţ, sublocotenent de rezervă
în armata austriacă, „făclier român neobosit, om de mare omenie şi izvor de
sfat şi îndemn, cât şi toiag de sprijin material pentru studenţimea română
bucovineană, adunată sub steagul Junimii”, cum l-a numit nepotul său, Nicolae
Popescu, face întregul război pe frontul rusesc, apoi pe cel italian, revenind
acasă cu trei decoraţii din şapte lupte la care a participat. Odată Bucovina revenită
la Patria mamă, Arcadie Dugan-Opaiţ primeşte din partea Regelui Ferdinand I
Ordinul Coroana României în grad de
Cavaler, prin decretul regal 955/ 9 martie 1923 pentru meritul de a fi fost
mare român şi neobosit îndrumător cultural pentru mai bine de jumătate de veac
în Cernăuţii de baştină. Prin activitatea sa necurmată ca profesor, dar mai
ales ca „Vulpan” al Societăţii Academice Junimea, Arcadie Dugan – „om a cărui
viaţă este un cult de românism” (Ilie Dugan-Opaiţ – Glasul Bucovinei, 1936, p. 3) - şi fraţii săi, Ilie şi Valerian
(alt mare român, folclorist de frunte şi întemeietor din speze proprii al Arcăşiilor
din majoritatea satelor bucovinene – societăţi culturale („pui” ai Junimii) de
promovare în rândul populaţiei săteşti a spiritului românesc şi a rezistenţei
în faţa slavizării şi a deznaţionalizării) luptă activ şi cu izbânzi la
readucerea „acasă” a unui teritoriu „răptuit” din trupul ţării – al acelei
„ţări” fără de care istoria României nu ar putea fi niciodată scrisă.
Cu astfel de „pilde” în familie, el însuşi român de
seamă, de cuget şi adâncă simţire, Ilie Dugan-Opaiţ nu putea rămâne nepăsător
în faţa Marelui Timp al istoriei. Înţelegând din Semănătorismul începutului de
secol XX, promovat de Nicolae Iorga, somitate a neamului românesc, cu care se
află în corespondenţă şi în revista căruia – Sămănătorul – publică fratele său
Valerian, faptul că a fi ţăran nu impietează cu nimic memoria scrisă a istoriei
şi nu presupune neapărat asimilarea unui grup, pe tipologia psihologică a
societăţii de tip muşuroi sau a „gloatei” ce mai uşor se poate ridica din
anonimat, ci poate răzbate social în timpul istoric şi prin individualitate,
nefiind cu nimic mai prejos decât marile personalităţi ale naţiunii, Ilie Dugan
îşi structurează lucrarea în părţi dedicate familiilor clanului: Dugan, Opaiţ,
Burlă, Dugan-Opaiţ, Şcraba, Popescu.
Membrii acestor familii, de la răzeşii lui
Ştefan (vezi ramurile Familiei ce posedă hrisoave şi urice de la „Măria Sa Vodă
Ştefan”, de la Alexandru Lăpuşneanu şi Ştefan Tomşa), la gospodarii de frunte
ai Cireşului şi Opăiţenilor, oameni ce s-au străduit în toate generaţiile de
când au „descălecat” (o parte) din Transilvania în Nordul Moldovei, să
stăpânească cu cinste şi cinstire locurile unde s-au aşezat, au alcătuit o magna prosapia românească a Bucovinei,
intrând în strânse legături cu marile familii de români ale ţinutului, precum
Porumbescu, Torouţiu, Flondor, Onciul, Eminovici (Eminescu), Burlă, fie la un
nivel spiritual şi socio-politic, fie la un nivel familial (cazul Burlă care se
încuscreşte şi înrudeşte cu Opăiţenii şi dau spiţele acestor „clanuri” din
nordul Moldovei). Astfel că relatarea legăturilor dintre aceste familii nu
reprezintă în cartea lui Ilie Dugan o ridicare socială prin valoarea altuia şi
cu atât mai puţin o scădere a prestigiului acestor nume de notorietate, ci un
fapt firesc, aducând prin conştiinţa istorică şi genealogică o „umbră” de faimă
şi asupra unei familii care a lucrat „tăcut” dar direct şi „la sursă” pentru
propăşirea naţională în această regiune răpită de imperiali Ţării. În fapt,
Familia Duganilor este cea care, prin relaţiile şi relaţionările cu aceste
prestigioase nume ale istoriei, pune în operă în rândul „maselor” dezideratele
şi ideile propagate de marile personalităţi ale Neamului, într-o epocă a
definirii naţiunilor.
Nici corespondenţa sau legăturile culturale şi sociale cu
somităţi ale epocii precum Mihail Sadoveanu (căruia Vasile Burlă i-a fost
profesor de greacă, la fel ca şi lui Nicolae Iorga – căruia i-a asigurat un an
de zile hrana la prânz, din speze proprii),
Gorgon-Rossignon (familia Berthei – marea dragoste a lui Ciprian
Porumbescu – profesorul Arcadie Dugan stă în gazdă, în adolescenţă, la mătuşa
din partea mamei a Berthei, D-na Kipper, al cărei soţ, medic, îi asigura acestuia
zilnic un prânz cald, consistent, în urma contractării unei boli pulmonare), Mihai
Eminescu (corespondenţa acestuia cu Vasile Burlă şi „episodul paltonului” de
sub arcadele Academiei Mihăilene din Iaşi rămân „bunuri” culturale istorice în
diacronia generaţiilor Familiei, trecute obligatoriu ca un testament al Memoriei
din generaţie în generaţie!), Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Dimitrie
Anghel, Zaharia Bârsan, Bogdan Petriceicu-Haşdeu (disputa privitoare la
etimologia cuvântului raţă dintre
acesta, Cihac şi Vasile Burlă rămâne în istoria literaturii române menţionată
de însuşi Călinescu în a sa lucrare monumentală!), Barbu Delavrancea, Petre
Liciu, Agatha Bârsescu, Ion Manolescu nu trebuie privite ca impietăţi ale
afirmării cu orice preţ, ci ca fenomene naturale şi normale într-o societate ce
lupta făţiş şi plenar la afirmarea spiritului românesc în hotarele istorice ale
fiinţării sale. Că astfel de relatări nu sunt simple „ridicări la fileul”
faimei, stau mărturie nenumăratele însemnări precum şi corespondenţa purtată cu
aceştia din fondul arhivistic al Fraţilor Dugan de la Arhivele Naţionale Iaşi
şi faptul că informaţii deosebite privitoare la multe astfel de personalităţi
se regăsesc câteodată numai mulţumită notărilor şi însemnărilor Fraţilor Dugan
(vezi date despre I. E. Torouţiu sau Nicu Flondor).
 |
| Valerian Dugan Opait, artizanul Arcasiilor bucovinene |
Structurându-şi lucrarea în „părţi” dedicate membrilor
Familiei, adevărate capitole ce discută pe rând „ramurile”, „crengile” şi
„rămurelele” unui vast trunchi de arbore genealogic (amintind pe alocuri de discursul
Biblic!) la care se mai adaugă şi alţi arbori (aidoma unui „pomet” atât de drag
Ţării Fagilor!) ale membrilor de seamă ai Familiei ce au intrat în rudenie cu
Neamul şi Clanul, Ilie Dugan-Opaiţ şi urmaşii săi ce lasă însemnări în Cronica de familie nu adoptă un discurs
favorizant sau favorabil acolo unde realitatea se impune altfel, ci urmăresc cu
obiectivitate şi, de multe ori, cu obidă, durere şi chiar „dezgust” toate
aspectele caracteriale negative ale membrilor Clanului, nesfiindu-se să afirme
adevărul şi neîndrăznind să îl oculteze acolo unde nu este sau nu mai este favorabil persoanei.
Astfel, vedem închegându-se din destine mici ursita unui neam ce dă ţării
oameni de seamă, dar şi fiinţe nedemne de renumele la care mai toţi membrii
aspiră sau observăm cum descendenţii unor membri cu destin greu sau implacabil
nu-şi înnobilează ascendenţa (cazul spiţei lui Valerian Dugan-Opaiţ, sau a
maiorului Constantin Dugan şi a surorii sale Veronica), ci, din contră, o curmă
de la un binemeritat drum ascendent al Memoriei...
 |
| Maiorul Constantin Dugan, pe calul sau de curse |
Astfel, prin „nemernicia” şi
josnicia celor doi feciori, Aurel şi Orest, „scăpaţi din mână”, dar şi prin
propriul „nenoroc la viaţă”, pare că Valerian pierde la un nivel subtil din aura
faimei binemeritate de folclorist, patriot, animator cultural de excepţie,
literat de mare talent în linia stilului arghezian, „mare român” şi „Arcaş” de
seamă al satelor bucovinene, nu prin dezaprobarea făţişă a „cronicarilor” din
neam ce scriu în Cartea Familiei faţă de acest aspect al personalităţii sale, ci
dintr-o „nedreptate” a sorţii, dintr-o „pedeapsă” la nivel subtil a Moirei, Vătăjelul acestuia (oraţia de nuntă
culeasă în timpul cătăniei de la românii bucovineni cu mari sacrificii şi
riscuri) fiind citat de numeroşi cercetători de-a lungul timpului, fără a se
şti cine l-a cules şi dat tiparului ab
origine.
Un amplu „capitol” chiar dacă mai puţin izbutit din punct
de vedere lingvistico-genealogic este dedicat originii patronimelor Dugan şi
Opaiţ, iar dacă lucrurile sunt clare de unde porneşte etimonul plin de farmec
şi subtile conotaţii, de origine veche slavă, al acestuia din urmă, nu la fel
se poate spune despre originea lui Dugan, nume ce rămâne explicat la nivelul
unei argumentaţii serioase şi solide la început, mai apoi fanteziste, ştiut
fiind că este totuşi adus în „neam” de o femeie, Ileana Dugan, căsătorită cu un
Opaiţ, dar căreia, prin personalitatea sa puternică şi felul deosebit de a fi,
oamenii i-au păstrat în adresare directă şi indirectă numele de fată şi l-au
transmis şi fiului ei în ciuda căsătoriei şi preluării „în acte” a numelui
soţului. Literaţii neamului încearcă o etimologie slavă (douhi – lung) şi maghiară (dohan
– tutun), favorizându-l pe acesta din urmă sub influenţa ideii „descălecatului”
din Transilvania în nordul Moldovei a unor români, dar şi sub contaminarea
numelor de Togan şi Dogan din regiunea Târnavelor. Nici etimonul turc nu le
scapă, văzând în nume o prescurtare din „buzdugan”, dar nu se pune deloc preţ pe
ideea că mai probabilă era o influenţă a numelor turceşti din vechiul Principat
al Moldovei, dată fiind relaţia nordului răpit cu restul ţării din care se
rupsese, decât cu Transilvania. Cel mai probabil derivat nu din „doagă”, cum
explică Iorgu Iordan în al său Dicţionar
al numelor de familie româneşti, ci adus pe filieră „basarabeană” din turcescul
doğan însemnând ca substantiv „şoim”
şi ca adjectiv, „născut” (ilk doğan =
întâiul născut) sau „răsărit”, modificat fonetic după simţul limbii române
şi prezent ca patronim, la ora actuală, la nu mai puţin de optzeci de familii
în Republica Moldova, reminiscenţă a influenţei imperialismului Otoman la
gurile Dunării de-a lungul frământatei istorii a acestor teritorii, numele li
se pare purtătorilor acestuia nefiresc şi-l identifică cu uimire chiar şi în…
America! Dacă în teritoriul de peste ocean, numele este derivat din vechea
gaelică (Ó Dubhagáinn), fiind prezent majoritar la
imigranţii irlandezi sau scoţieni, însemnând „piele închisă la culoare” sau
„mic şi negru”, acelaşi lucru se poate spune şi despre prezenţa sa masivă pe
teritoriul Regatului Unit. Aşadar, pare mult mai plauzibilă teoria conform
căreia acesta ajunge în nordul Moldovei pe filieră otomană, fiind un patronim
de top al Turciei chiar şi la ora actuală. Aceeaşi pasiune pune autorul şi
pentru explicarea originii numelor de Burlă, Opaiţ şi Popescul, avântându-se în
explicaţii susţinute de hrisoave şi urice, aruncând indirect „umbra” faimei
asupra Neamului ce-şi trage vechimea din vremea Măriei Sale, Vodă Ştefan.
Lucrarea lui Ilie-Dugan Opaiţ este o frescă vie a unei
lumi româneşti dintr-un ţinut de graniţă răpit de habsburgi şi mai apoi de lăcomia
lui Stalin, ce-şi trage originile din acea epocă de aur a Moldovei, care
străbate prin vicisitudinile imperialilor vienezi şi le depăşeşte cu greu pe
cele ale ocupaţiei sovietice. Scrisă la început cu obiectivitate şi căzând, pe
parcurs, prin contribuţiile „descendenţilor” la Cronica „neamului”, în patosul
nostalgiei cauzat de implacabilul istoriei, acela care strămută oamenii din
locul de baştină pentru a rezista fizic şi moral ocupaţiei barbare şi vânătorii
de oameni adusă pe cozile cailor roşii din stepele bolşevice, cartea lui Ilie
Dugan se structurează magistral sub atenta îngrijire a neobositului cercetător
şi mare român, la fel de pătimaş bucovinean, Vasile I. Schipor. Ediţia
îngrijită de pasionatul român cu drag de Bucovina, reîntregită şi dată luminii
tiparului în 2009, porneşte de la manuscrisul aflat în arhiva familiei Elenei
Ienache, alcătuit din trei caiete dictando, scrise cu cerneală albastră şi
legate ulterior cu o copertă green
mineral („culoare care, prin dubla-i polaritate, reprezintă simbolul destinului”).
Pe lângă însemnările autorului, ediţia 2009 însumează anexe – „produse” ale
urmaşilor autorului pe linia surorii sale, Aspasia Popescu, „contribuţiile
literare şi ştiinţifice ale familiei Dugan şi ale celor înrudite – Burlă,
Popescu, Şcraba” (Schipor, 2009: 38) un studiu introductiv, Ilie Dugan-Opaiţ şi moştenirea sa culturală,
cu ample şi edificatoare note de subsol (la fel ca întreaga ediţie, de altfel,
- rod al neobositei munci a coordonatorului V. Schipor), o Notă asupra ediţiei, un Glosar şi o Postfaţă, semnate de acelaşi perseverent şi meticulos cercetător şi
filolog cu pasiune exacerbată pentru rigoare şi adevărul istoric, un indice de
nume, texte cu pregnant caracter memorialistic ale unor autori „contemporani,
interesaţi de istoria locală şi destinul bucovinenilor” precum Dumitru
Covalciuc, Arcadie Opaiţ, Dragoş Tochiţă, Ionel Maftei. Coordonatorul ediţiei
adună în finalul cărţii, ilustrate poştale de epocă, hărţi, fotografii de
familie, imaginile unor gospodării şi planurile caselor din regiunea
nord-moldavă, cu scopul de a ilustra şi imagistic o epocă „inexorabil apusă”,
pentru ca „utilizatorul contemporan să înţeleagă o epocă istorică (…), modul în
care funcţiona societatea de altădată (sub administraţie austriacă şi sub
administraţie românească deopotrivă), valorile cultivate în familie şi
societate, mentalitatea şi stilul de viaţă al oamenilor de atunci.” (V.
Schipor)
De prisos a se bate monedă pe importanţa publicării şi
republicării unei astfel de lucrări! În momentul în care Ilie Dugan-Opaiţ a
purces la însemnarea datelor despre Familia şi Neamul de care aparţinea, a
făcut-o cu gândul (şi, am zice noi, cu menirea la un nivel subliminal) ca
acestea să folosească nu numai ramurilor ce s-au desprins dintr-un masiv
trunchi nord-moldav bejenit de istorie, ci întregului popor vorbitor de limbă
română şi unit „în cuget şi simţire” de ideea de dăinuire şi propăşire pe
aceste teritorii binecuvântate de Creator! Că epoca haină în care le desăvârşea,
nu permitea mai mult decât însemnarea lor în manuscris (şi aici dăm slavă faptului
că nu domina computerul sau maşina de scris intelectualitatea românească din
acea perioadă, fiindcă nu am mai fi avut nici o mărturie fizică, palpabilă,
încă vie a existenţei şi trecerii prin „realitatea terestră” a fraţilor Dugan,
precum scrisul lor de mână!) şi transmiterea lor către un fond arhivistic, nu
trebuie să constituie un impediment la decelarea cu maxim discernământ a
valorii şi importanţei unei astfel de lucrări. Formarea unei conştiinţe
genealogice nu trebuie să rămână doar un deziderat al câtorva familii
conştiente de importanţa lor în mărunta istorie locală sau în vasta istorie
naţională a unui popor, iar cartea lui Ilie Dugan-Opaiţ tocmai acest lucru
cultivă! Dar însemnările sale cu caracter memorialistic, genealogic,
socio-istoric aduc o contribuţie covârşitoare la înţelegerea unor perioade
istorice ale Ţării şi Neamului românesc, mai ales în teritorii râvnite de
gurile hâde de lăcomie ale variilor imperii… Cum în lanţul generaţiilor „s-au
produs ruperi ireversibile datorită stăpânirilor străine. Acolo unde au fost
generaţii de români, azi sunt alte naţii care nu mai au nimic de-a face cu
trecutul nostru.” (Ioachim Gh. Popescu), e mai mult decât un îndemn ca o astfel
de lucrare să vadă lumina tiparului, pentru ca generaţiile de azi ale „corectitudinii
politice” şi ale toleranţei mai mult decât christice a altor neamuri pe
teritoriile noastre, să nu-şi piardă sau deregleze busola originilor, a valorilor,
dar mai ales a drepturilor lor din moşi-strămoşi. Cartea lui Ilie Dugan-Opaiţ
este o reprezentare a unei societăţi tradiţionale în adevăratul înţeles al
cuvântului, în aceeaşi accepţiune pe care Ana Blandiana o afirma în discursul
său la primirea titlului de Doctor
Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca:
Societățile tradiționale aveau Memoria
în centrul devenirii lor. O generație călca în urmele pașilor generațiilor
precedente. Erau niște societăți tradiționale în care fiii făceau ceea ce
făcuseră părinții și părinții ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într-un anumit
sens, era ușor să păstreze continuitatea, era ușor să descopere ce este
esențial. De altfel, ceea ce era esențial
era stabilizat, era tabuizat, era
transformat în mit și trecea din generație în generație. Într-o
perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic,
sistemul de comunicații, chiar clima) este infinit mai greu să stabilești ce
trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema
răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră,
trebuie noi să continuăm? Și, evident, nu putem încerca măcar să răspundem
decât știind ce au trăit ei. De aici importanța manualelor și orelor de istorie
din programa școlară, de aici revolta că cineva
ar putea urmări nemaiajungerea la generațiile tinere a memoriei trecutului.
Memoria este scheletul societății omenești, și în măsura în care ea este
distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil
după dorința oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu
știm ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi și nici să recunoaștem în ce
măsură trecutul se oglindește în viitor. „Cunoașterea
este recunoaștere” spunea Aristotel.
Frescă vie a unei lumi româneşti a valorii şi valorilor,
a dorinţei de luptă prin orice mijloace pentru răzbaterea naţiunii din chingile
asupririi tacite sau evidente din partea altor naţii, cauzate de toleranţa unui
popor de prea multe ori considerat „neam bun şi blând de trădători” (Cezar Ivănescu),
cartea lui Ilie Dugan-Opaiţ arată o altă faţă a românilor - anume aceea a
„omului frumos” (D. Puric) ce nu-şi duce „fiii dumnezeieşti” „cu drag pe cruce”,
ci-i aşează la loc de cinste şi cinstire pentru fapte măreţe, în ton cu
poruncile Creatorului dar şi cu „dreptul meu”!
Lucrarea lui Ilie Dugan-Opaiţ, Familia Dugan din Cireş-Opăiţeni extrapolează hotarele unui sat
neînsemnat pe harta inimii Europei, la graniţele unei regiuni istorice, mai
apoi ale unui întreg stat naţional printr-o singură idee – aceea de a fi bun
român şi om în adevărata putere a cuvântului.
Această idee este motorul însuşi al existenţei unei întregi familii
ce-şi apără baştina, moştenirea culturală, dar mai ales MEMORIA şi determină
mai mult decât o devenire personală. Îndeamnă la o luptă constantă, susţinută
şi nu lipsită de pericol pentru reîntregire teritorială şi naţională sub egida noţiunii
de românism. Toate aceste fapte, acţiuni, rezultate, originează nu numai din
însemnătatea generaţiilor apuse de oameni gospodari, aşezaţi, iubitori de glie
strămoşească, ci din trezirea şi ridicarea Conştiinţei sub imperiul educaţiei,
al emancipării intelectuale, deziderate prezente în spiritul de neclintit al
unei femei – Elena Dugan născută Vască, - mamă spirituală nu numai a copiilor
săi naturali, ci a unui întreg neam al Duganilor cu variile sale spiţe!
Oana-Laura
Dugan-Opaiţ
