Premiul
pentru interpretare critică a operei eminesciene, la Concursul Naţional „Porni Luceafărul…”, Botoşani, 2008
Urmând o mai nouă preocupare,
anume aceea de a citi lucrări cu caracter de parapsihologie, de metafizică,
m-am surprins, nu numai o dată, rememorând versuri sau frânturi de versuri
eminesciene care păreau a exprima în metafore de o putere filosofică
asemănătoare „greutăţii grinzilor” (G. Călinescu) conţinutul lucrărilor pe care
le răsfoiam. Citeam astfel despre existenţa mai multor „suflete” pe care omul
le posedă şi care se instalează în fiinţa umană prin faze succesive, iar că
acestea nu ar reprezenta decât componentele naturii inferioare a omului.
Desigur, marii iniţiaţi vorbesc de acestea cum că ar fi manifestări în oglindă
ale naturii superioare şi că fiecare „suflet” se întregeşte în natura
superioară a eu-lui omenesc cu un „suflet” de natură divină. Ideea nu este
nouă, şi poate fi găsită în toate sistemele filosofice, de la hinduşi, la
buddhişti, la neoplatonicieni, şi mai apoi, mai mult sau mai puţin, la
creştini. Astfel, vorbind de corp fizic, îmbrăcat de unul astral şi mai apoi de
unul mental, filosofii hinduşi au încercat să le atribuie un corp cauzal, unul
budic şi unul atmic ca reprezentări ale laturii divine a eu-lui. Astfel, dacă
fiecărei laturi a naturii inferioare îi corespunde una a naturii superioare,
cineva sau ceva trebuie să le ajute să se reîntregească, să se „redea” una
alteia. Îmi încolţi de undeva din subconştient ultimul vers adonic al Odei (
în metru antic) a lui Eminescu, „(...) pe mine / Mie redă-mă.”. Am
purces astfel cu cele două texte (n.n. cel al poeziei şi cel de metafizică) în
paralel la o analiză cât mai atentă a poeziei eminesciene, pe care Titu
Maiorescu o considera drept singura odă „admirabilă < în metru antic>”
din literatura noastră, afirmând unicitatea lui Eminescu, „dar Eminescu este
unic: a cere de la traducătorul lui Horaţiu (n.n. C. Ollănescu- Ascanio) să
reproducă toate poeziile autorului latin în asemenea limbă şi ritm ar însemna a
cere de la un traducător să zămislească în firea sa intimă toate feluritele
dispoziţii sufleteşti ale altuia şi să le renască apoi, să le creeze din nou în
o altă limbă – lucru imposibil de la un modern la un antic” ( T. Maiorescu, Critice,
III, 1915, p.237).
 |
| Imagine preluata de pe http://agora.md |
Încercând o
interpretare prin prismă parapsihologică, ne vom îndepărta, evident, de
interpretarea clasică a lui Perpessicius care vede în filosofica poezie eminesciană
„altoiul unor vechi şi noi experienţe sentimentale”. Pentru o mai bună
înţelegerea a Odei şi a interpretării de natură „metafizică” vom încerca
reproducerea unei scheme grafice a reprezentării structurii eu-lui omenesc,
apoi vom anunţa de la început caracterul de excelent cunoscător al lui Eminescu
al filosofiei în special a celei a lui „Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai
puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddhaiste,
admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile,
posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română,
el (n.n. Eminescu) afla în comoara
ideilor astfel culese, materialul concret de unde să-şi formeze înalta
abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini
al gândirii omeneşti” ( T. Maiorescu, Critice ...., p. .....)
Văzut prin prisma filosofiei hinduse şi
buddhiste, eul uman se compune din mai multe laturi. Prima componentă e
sufletul vital, pur vegetativ, determinând procesele fiziologice. Al doilea,
mai evoluat, este numit suflet „animal”. Cel de-al treilea este sufletul
emoţional; al patrulea este sufletul intelectual sau raţional. Cu această
clasificare suntem cu toţii de acord, fiind clasificarea pe care orice carte de
psihologie o face cu privire la
complexitatea sufletului omenesc. Parapsihologia ne vorbeşte însă, şi de aici
se nasc sistemele religioase, filosofiile şi metafizica, de un al cincilea
suflet, cel divin care este lumină pură, primit în integritate doar de Iniţiaţii
care şi-au încheiat evoluţia. Admiţând această formulare, aceea a unei fiinţe
net superioare care a trecut prin toate stadiile evolutive nu putem să nu
admitem conceptul de incarnare şi eventual reincarnare ca etapă evolutivă. Vom
privi astfel incarnarea şi reincarnarea ca pe un şir de transformări,
acel „nimic” din care venim, „nimicul” în care ne aflăm şi „nimicul” în care ne
reîntoarcem. Dacă încercăm să înţelegem etapa prezentei evoluţii, a aceleia în
care pe lângă trup mai avem şi cele patru componente ale spiritului, vom
realiza că toţi suntem mai mult sau mai puţin identici dar pe de altă parte,
vom înţelege şi de ce unele persoane au devenit „personalităţi” sau au reuşit
să atingă acel al cincilea „suflet”, acea lumină pură, acea etapă care să
demonstreze ruperea noastră din trupul marelui univers. Cam acest lucru vrea să‑l
demonstreze Oda eminesciană. Anume că suntem fiinţe dotate cu
capacitatea superiorităţii, că venim dintr-o sferă unde sufletul naturii
noastre inferioare deja era format mai mult sau mai puţin, că trecem prin etapa
fizică a vieţii spirituale pentru a întregi această natură inferioară dar mai
ales pentru a găsi calea către acel al cincilea suflet, către natura divină,
aceea din care ne-am rupt pentru a căpăta trup de materie închegată. Astfel,
revenind la cele cinci componente ale spiritului eu-lui uman, vom aminti că
sufletul vegetativ e cel care însufleţeşte primul embrionul în pântecele
matern, la şapte ani se dezvoltă sufletul „animal”, sau voluntar care conferă
copilului controlul propriilor gesturi. Se dezvoltă apoi viaţa afectivă, în
jurul vârstei de paisprezece ani, când sufletul emoţional capătă contur
împingând fiinţa să se lase condusă de către sensibilitatea sa. Apare spre
vârsta „coacerii minţii” adică spre douăzeci şi unu de ani, capacitatea de a
gândi, când se instalează sufletul raţional, intelectual, când fiinţa umană
intră definitiv în posesia facultăţilor de înţelegere şi gândire. Desigur,
aceste etape favorizează instalarea celei de-a cincea, aceea a desăvârşirii, a
transformării şi rafinării acelor componente „primare”, pentru ca fiinţa
întreagă să vibreze la unison cu Inteligenţa Cosmică, cu acea formă subtilă de
energie pură din care s-a desprins, tocmai pentru a se putea reintegra acesteia
mult mai uşor. Mikhaël Aivanhov, filosof de origine bulgară afirmă că: „În
realitate, acest lucru nu poate deveni posibil decât pentru câteva fiinţe
excepţionale care au lucrat în acest sens în timpul numeroaselor reincarnări.
Ele nu s-au gândit decât să se regăsească, să se realizeze şi să atragă
sufletul divin pentru ca acesta să se poată exprima în toată măreţia sa. (...).
Ele s-au pregătit pentru a atrage în fiinţă Eul lor superior, Eul lor divin.
Când acesta le este dat, se spune că Duhul Sfânt a coborât asupra lor.”[i]
Ideea
existenţei mai multor suflete nu este nouă şi nu aparţine numai unui sistem de
gândire metafizică. Cabala vorbeşte la rându-i de existenţa mai multor suflete,
cel emoţional, sau astral e numit Nefeş, cel intelectual Ruah iar sufletele
superioare, Nehamah, Haiah şi Iehida. Hinduşii nu vorbesc despre suflete, ci
despre corpuri, lucru nu mai puţin adevărat, căci toate particulele materiei
conţin o energie. Această energie care pune totul în mişcare e de principiu
masculin, iar materia ce e pusă în mişcare e de principiu feminin. Peste tot în
univers materia posedă o energie, deci corpul fizic, care este material, posedă
în el o energie, iar această energie o numim suflet. Dar dincolo de corpul
fizic, omul posedă alte corpuri mult mai subtile, iar fiecare dintre acestea
îşi are propria energie, deci propriul suflet. Corpul este forma, conţinutul,
iar sufletul este energia care-l animă. Corpul lui Dumnezeu este Natura însăşi,
iar sufletul lui Dumnezeu este Sufletul Universal. Conform tradiţiilor ezoterice,
vehicolul sentimentului este corpul astral, cel al intelectului este corpul
mental, iar voinţa, acţiunea este suportul corpului fizic. Aceste facultăţi ale
gândirii, ale sentimentului şi acţiunii se regăsesc în noi la nivel superior,
şi aici, vehiculele sunt corpurile cauzal, budic şi atmic cărora le corespund
ca energii superioare, Înţelepciunea Divină, Dragostea divină şi Voinţa divină.
Revenind la
poezia eminesciană observăm, pornind de la însăşi forma sa, că e compusă nici
mai mult, nici mai puţin din exact cinci strofe, probabil una pentru fiecare
tip de componentă sufletească. Desigur, urmărindu-i apoi conţinutul, ne vom
afla exact în faţa unei cosmogonii, a unei reflectări a fenomenelor cosmogonice
măiestrit versificate, metafore poetice închizând în sublimul expresiei lor
profunzimea înţelesurilor filosofice. Aflăm că iniţial Oda (în metru
antic) a fost o dedicaţie făcută din admiraţie marelui Napoleon, ca mai
apoi, aceasta să se publice în forma atât de tulburătoare din punct de vedere a
conţinutului, trezind numeroase supoziţii şi multiple interpretări de-a lungul
vremii. Sintagme de tipul, suferinţă, voluptate, ard de viu, chinuit, focul
meu a-l stinge nu pot, ochii turburători fac din Oda lui Eminescu o
poezie cu înţeles dublu, care intrigă prin jocul unei neclarităţii subtile şi
prin numeroasele trimiteri la cultura şi filosofia antică, stârnind pe oricine
încearcă a-i atribui interpretarea
banală a unei poezii de dragoste, lipsită de profunzime filosofică. În
realitate, prin prisma celor enunţate mai sus, vom vedea cum Oda (în
metru antic) nu este altceva decât
metafizică pură, versificată magistral într-o formă clasică, antică tocmai
pentru a spori şi mai mult perfecţiunea eu-lui superior atât al poetului cât
mai ales al fiecărui om dornic să-l pătrundă, şi să-l atingă. Preferinţa pentru
strofe de patru versuri troheo-dactilice nerimate cu încântătoarea cadenţă a
unui versus adonicus la sfârşitul fiecărei strofe trimit parcă cu gândul
la o lume antică a vechilor mistere în care un Mare Maestru iniţia un neofit în
tainele Vieţii şi ale Morţii, ale
universului şi ale legilor sale.
Poezia debutează cu o negaţie „Nu credeam să-nvăţ a
muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, /Ochii mei nălţam
visători la steaua / Singurătăţii” . Conţinutul s-ar revela imediat dacă
topica strofei ar fi alta. Să încercăm o refrazare de tipul Pururi tânăr,
înfăşurat în manta-mi, ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii şi nu
credeam să-nvăţ a muri vreodată. Acum înţelesul ar putea fi următorul:
Vibraţie / spirit nou crea(ă) în univers, îmbrăcând o formă
de materie subtilă, fiind conştient(ă) de unicitatea mea în cadrul
marelui univers şi de faptul că urmez un destin, o traiectorie dinainte
stabilită, nu realizam că vreodată voi ajunge să dispar odată ce am fost
creat(ă), ce m-am desprins ca individualitate din trupul universal.
Continuarea in
