About

duminică, 29 aprilie 2012

Gheorghe Şeitan şi revelaţia sacrului getic în cântecele populare româneşti


Oana Dugan

Prin 2006 ne cădea în mână, cu totul întâmplător, lucrarea lui Gheorhe Şeitan – Zalmoxis în cântecul bătrânesc. O revelaţie! „Cărţulia” aducea înaintea opiniei publice o interpretare cu totul aparte a Baladei Toma Alimoş şi nu numai, caracterizată de o forţă argumentativă excepţională, în care se revela un spirit foarte atent la detaliul ştiinţific şi precaut în afirmaţiile pe care le făcea, susţinându-şi originalul demers cu trimiteri la o vastă bibliografie, numărând nu mai puţin de treizeci de lucrări.
O întreagă literatură despre India, Orientul Îndepărtat, gnostică europeană antecreştină şi mituri ale lumii greco-latine era pusă în slujba decodărilor în cheie mitico-mistico-filosofică a cântecelor româneşti, atât de ermetice şi explicate, atunci când încă mai existau în manualele şcolare, atât de naiv şi simplist copiilor, dar mai ales celor ce le stăteau înainte la catedră. A trebuit să admitem că, dacă la rându-ne nu am fi parcus o substanţială literatură cu caracter „iniţiatic”, am fi avut tentaţia de a-i cataloa demersul profund revelator drept „fantezie” sau vorba lui Ionel Teodoreanu, simple „păreri”, însă...
O vastă simbolistică de un ermetism profund scapă înţelegerii imediate, mai ales atunci când textul este încă pur, redat în forma prezentată de „informator”, neajustat de mâna cultă a vreunui literat, aşa cum multe cântece populare s-au „desăvârşit” prozodic prin pana „meşterului drege-strică”. (Mozes Gaster) Or, atunci când se vine în contact cu forma pură, semnele de întrebare care apar privitor la rostul multor versuri-„sutre” sporesc iar corecta şi justa înţelegere a acestora scapă cel mai adesea, mai ales atunci când cititorul vine în faţa acestor texte substanţial condiţionat de o cultură iudeo-creştină. Demersul lui Gheorghe Şeitan în Zalmoxis în cântecul bătrânesc este unul reparator, mai ales că autorul nu se mărgineşte doar la textul baladei, ci îşi permite trimiteri şi la alte cântece bătrâneşti, numindu-le cântece sacre, sau „de templu”, profunde rugăciuni, având un rol la fel de purificator ca orice rugăciune „creştină”.


Interpretările pe care Şeitan le „îndrăzneşte”, întotdeanuna şi cu referire nu numai la cântecul bătrânesc Toma Alimoş, sunt surprinzătoare, originale, dovedind profunzime, o cunoaştere adâncă a realităţilor istorice străvechi româneşti (getice), dar mai ales a filosofiei şi literaturii vechi indice, fenomen care vine să-i susţină argumentele interpretative şi să arunce lumină asupra unui ermetism intrinsec al cântecelor „populare” româneşti. Acest lucru nu trebuie să fie surprinzător, dacă avem în vedere graniţele vechii Dacii, dar şi perioadele în care aceste „cântece” au fost dospite, mai apoi larga arie de circulaţie, nu numai spaţială, ci şi temporală. Impresionant cum mai toate erele religioase şi-au pus amprenta asupra acestor cântece, şi, în acelaşi timp, la fel de impresionant, cum totuşi, fiecare dintre aceste balade şi-a păstrat nealterat sâmburele originar, deşi au parcurs un timp linear atât de lung, înscriindu-se, cel puţin formal, în fiecare eră pe care au traversat-o.
A aplica ecuaţia Indiei şi a Extremului Orient cântecelor bătrâneşti traco-geto-dace nu e numai o tentaţie. E o necesitate. Cum sophia mundi pare a se fi păstrat nealterată în acest spaţiu parcă izolat de restul Pământului, pură şi completă, cum limba traco-geto-dacilor şi mai apoi cea a românilor e un exemplu curat de „rămăşiţă” indo-europeană, a găsi sursa interpretativă în ceea ce înţelepciunea lumii încă a păstrat nealterat de morbul modernităţii şi al erei „ştiintifice” se constituie într-un demers corect, relevând nu neapărat influenţa Orientului asupra înţelepciunii lumii getice, nici contrariul, ci un dat imemorial, când om şi zeu se aflau într-o simbioză perfectă, când zeul se cobora pe Pământ iar omul devenea zeu, printr-o cunoaştere profundă a legilor sacrului şi a dinamicii transformărilor.
Regăsirea în Toma Alimoş a metaforei Treimii (corp fizic, spirit şi suflet) în personajele baladei, întruchipate de Toma, Manea şi calul eroului, explicitarea metaforei „aum-OM-amin” (Ahum) în „rugăciunea” sau urletul lupilor, explicaţie atât de simplă şi verosimilă a mitului licantropiei, mit atât de drag românilor şi păstrat atât de profund în întreaga cultură românească dar şi europeană, dezvăluirea metaforei ulmului şi a viţei-de-vie, adică viţa de nemoarte, găsirea sensurilor „închinărilor” ritualice ale lui Toma Dalimoş cu pocalul de vin (băutură a vieţii veşnice) ulmilor ca întruchipări ale acelui axis mundi (n.n.) ce leagă viţa vieţii de sacrul cosmic, revelarea „sârmei de sutre”, a şirului de incantaţii gnostice ca lege sacră (dharma) transmisă urmaşilor în formă codificată, cu profunde valenţe apotropaice, nu în ultimul rând tentaţia unor etimologii oneste, diferite de caracterul profund ştiinţific (am zice noi şi fantastic) dar atât de antiromânesc al DEX-ului, fac din lucrarea lui Gheorghe Şeitan nu numai o îndrăzneală, ci o profundă şi, am afirma cu toată tăria, adevărată interpretare a manifestării poetice a sacrului la români.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...