"Pe-a nemuririi cale..." - In memoriam Sorin Ullea

 Oana Dugan

S-a mai stins un astru. Nemiloasă, în această seară, mesageria mi-a adus trista veste a dispariţiei distinsului, remarcabilului, integrului Profesor Sorin Ullea.

Nu a mai dorit să dăinuie în realitatea cărnii. A refuzat chinul în odihna trupului la senectute. A refuzat lâncezirea, ruperea de stimulul muncii! Şi a refuzat „mila” Domnului în ultimele picături ale vieţii în astă lume, acea îngăduinţă sau uitare, cum zic unii, când mai degrabă Îi observi absenţa, decât prezenţa-I atotputernică.

“Dacă există Dumnezeu, de ce este atâta suferinţă şi pentru oameni şi pentru animale?”, i-au fost ultimele cuvinte şi parcă l-am reauzit, în altă cheie şi alt ton pe Mircea Vulcănescu.

De înţeles că suferinţa la care se referea era cea a imposibilităţii de a scrie, de a cerceta febril, cu patimă, cu pertinenţă, cu probitatea intelectualului adevărat, a Omului acelor vremi nesupuse bezmetismului bolşevic.

Descendent din Petru Rareş pe linie maternă, mai precis din Mitropolitul Moldovei, Grigorie Roşca, Profesorul Sorin Ullea se mândrea cu Moldova sa şi cu ascendenţa-i nobilă. Această ilustră ascendenţă, dar mai ales realizările acesteia în Cultura, Arta şi Istoria românească m-au făcut să înţeleg că nu întâmplător alesese ca mijloc de expresie profesională Istoria Artei şi că dăduse la iveală, cu acea minte strălucită şi extraordinară intuiţie, articole şi idei nebănuite, unicat în domeniu. Era ceva „în sânge”, în încrengăturile ADN-ului, care striga din negura timpului şi din întortocheatele crengi ale arborelui vieţii, şi care scotea din lâncezeala autosuficienţei, ridicate de „omul nou” la rang de intelectualism, misterul Arhanghelului de la Ribiţa sau extraordinarele argumentaţii despre românitate, despre dăinuirea noastră aici, despre acel Byzance après Byzance al lui Iorga şi importanţa sa în cultura Lumii, despre locuri şi lăcaşuri date uitării şi distrugerii de peste şaizeci de ani, pentru a ni se pierde urma în propriul nostru „teritoriu”.

L-am cunoscut, ca atâţia mulţi alţii, în cerdacul Maicii Mina de la Văratec. Era o vară blândă, ca verile de la munte, cu un soare generos cu cei fugiţi din calea sa, de la câmpie. Ucenica Maicii Mina ni i-a prezentat pe „Domnul Profesor şi Doamna Simona”, un cuplu „de altădată”, distinşi amândoi, cuminţi, prea cuminţi pentru vremurile mârşave, recomandaţi „gazdelor” de „exharhul de Iaşi”. Şi din acea caldă după-amiază, cu un soare care se pregătea să coacă obrajii perelor din curtea maicii „de la deal”, am înţeles că tot restul vacanţei aveam să ne petrecem serile în cerdacul din satul mănăstirii Veronicăi şi a Eminului său. O linguriţă de şerbet de zmeură, un pahar cu apă de izvor, o ceaşcă de ceai sau un pahar de vin fiert dezlegau baierele sacului amintirilor, îi aduceau în prim plan pe Călinescu profesorul, pe Adrian Marino. Păstorel Teodoreanu descreţea frunţile, Eminescu se recita cu religiozitate, Ion Barbu era apreciat la justa-i valoare, Capşa se deschidea imaginaţiei celor tineri cu parfumul unor vremi ale valorii şi boemei spiritului Bucureştilor de altădată.

Înalt, cu o sensibilitate profundă, disimulată într-o vigoare fizică vag febrilă, Profesorul Ullea impresiona de la prima apariţie. Elegant, distins, cu maniere trădând ascendenţa aristocrată, te întâmpina în pridvor cu aerul unui boier al spiritului. Impresiona prin jocul neliniştit al mâinilor, în gestica bine cunoscută a profesorului de marcă, pogorât din alte vremi, din amfiteatre colbăite cu decenţă profesională şi cu excelenţă intelectuală. Degetele-i lungi trădau mâna filosofului, a gânditorului, a omului cu idei înalte, inedite, argumentate temeinic. Un medius nebănuit de lung şi vag curbat spre inelar spunea despre posesor că era puternic influenţat de Saturn, taciturnul, stăpânul lumilor obscure, semnul cercetătorului de geniu. Dar mai spunea şi că toată această patimă a cercetării şi lucrului cu cartea stătea sub semnul expunerii în public, al afirmării. Un arătător la fel de curb, înspre simbolul lui Saturn, îl revela pe omul cu o educaţie aleasă, pe cel cu o probitate morală şi profesională ieşite din comun, pe cel cu morgă intelectuală, dar mai ales pe cel care nu ar fi dorit în ruptul capului afirmarea altfel, decât prin ineditul ideilor şi soliditatea argumentaţiei. Mai vorbea acest index despre o mult prea mare bunăcuviinţă, care nu făcea casă bună cu mârşăvia vremilor în care trăia, nici cu cele apuse, dar nici cu cele prezente, nici cu autoafirmarea unora cu aleasă ascendenţă intelectuală, artificial şi pidosnic întreţinută prin lichelism, „imparţialitate” tipic românească şi uitarea străbunilor pe coclauri... Un inelar uşor adus spre acelaşi semn distinctiv al lui Saturn îl prezenta pe dornicul de afirmare, de strălucire mai ales prin forţa şi rezultatele muncii sale. Aceste semne particulare nu erau marca vreunei maladii deformante, ci semnul destinului: unul greu de dus, iar patima cu care şi-a scris opera, precum şi probitatea intelectuală, o demonstrează cu prisosinţă.

Când vorbea despre Moldova natală, ochii omului Sorin Ullea se umpleau de acea bucurie care exultă mai ales în scrierile lui Creangă. Mănăstirile Moldovei, Domnitorii Moldovei, Eminescul Moldovei, Ştefan al Moldovei, Petru Rareş al Moldovei, Creangă al Moldovei, Teodoreanu al Moldovei, Alecsandri al Moldovei, Cotnarul Moldovei, Grigorie Roşca al Moldovei, Veniamin Costachi al Moldovei, Basarabia Moldovei, Nordul Moldovei şi nu Bucovina, ţăranca Moldovei, (evocată cu asupra de admiraţie în Graniţele Moldovei) totul forma un univers mitic şi în acelaşi timp magic, în evocări pline de patos, ţinute cu acea postură dreaptă, impunătoare, autoritară, într-o gestică nobilă, întrucât vorbea de centrul universului spiritului românesc. Şi era mândru Sorin Ullea că-şi trăgea sevele din acesta!

„Român de viţă veche”, moldovean cu limba dezlegată şi plăcerea conversaţiei, vorbitor al unei limbi engleze impecabile, învăţate la Oxfordul excelenţei şi al unei franceze a pensioanelor helvete ale mătuşilor, excepţional slavist şi germanist, latinist şi elenist desăvârşit, Sorin Ullea îşi copleşea auditoriul cu spiritu-i enciclopedic şi era nemilos cu impostura, adesea interlocutorul surprinzându-i mirarea şi expresiva-i dezaprobare. Nu de puţine ori se lovea, chiar în Văratecul cu pretenţii diacronic şi contemporan intelectuale, de falsele ifose ale non-valorii. O vorbă expirma, cu fineţea şi subtilitatea omului „vechi”, toată lehamitea: „Mă rog, Maică...”

Nu pot să închei aceste gânduri fără un fragment evocat într-o recentă carte apărută în Australia, inspirat de atmosfera din preajma Marelui Profesor:

„ …Şi  astfel  în  salonul  de  epocă,  în  care  lumina  înserării  se  îngemănează  cu  cea  a candelabrului de cristal cu douăzeci şi patru de braţe, pătrund oamenii de altădată şi prezenţa lor ne  face  plăcere,  ne  încălzeşte  sufletele,  ne  poartă  în  alte  vremuri;  viii  şi  dispăruţii  trăiesc împreună, aievea, într-o mare bucurie şi pace sufletească. Curios. Ne simţim extrem de bine, toţi cei patru care ne vedem, de parcă am fi aici, împreună, de când lumea, de la începuturi.  E  atât  de  plăcut,  încât  nimeni  nu  îndrăzneşte  să  rupă  vraja  ce  s-a  ţesut  în  crepuscul. Începe  să plouă  uşor,  perdelele  se  mişcă  în  bătaia  vântului,  obloanele  se  trântesc.  Revenim  la realitate. Dar nu întru totul. Domnul Profesor (Ullea, n.n.) ne povesteşte acum, cu vervă, noi facem mare haz (am senzaţia că şi „umbrele” mai sunt prin preajmă), cele două examene susţinute în tinereţe cu marele George Călinescu...”[1] 

Începând de azi, în salonul de ceai al Doamnei Simona, din Strada Barbu Delavrancea, va mai pătrunde o Umbră...

---

[1] Yu Lan Hua, Jurnal Chinez, Sarbatoare Publications, Sydney, Australia, 2011
Fotografie Sorin Ullea- copyright melidoniumm.wordpress.com